Sfântul Proroc Ilie - model al tăriei de caracter

Ajungi să cunoști valoarea vieții după expe­riența acumulată și a omului după caracterul său. Pentru că nimic nu deosebește mai mult o persoană de alta - nici calitățile, nici defecte­le, nici cuvintele, nici faptele - așa cum o face prezența caracterului sau lipsa acestuia. Iar acest fapt grăitor îl vedem însemnat în cuvinte­le nemuritoare ale Scripturii și imnurilor litur­gice referitoare la viața Sfântului Proroc Ilie.

Oamenii de caracter își respectă întotdeauna cuvântul dat, chiar și atunci când situația le este complet defavorabilă, iar un act contrar celui promis le-ar aduce mari beneficii.

Cuvântul dat este obligație

Sfântul Proroc Ilie a „închis” cerul timp de trei ani și șase luni cu rugăciunea sa, perioadă în care nu a căzut nici un strop de ploaie în ținutul poporului Israel. „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu!” (3 Regi 17, 1). În tot acest răstimp, ura oamenilor, viclenia îm­păraților, nenumăratele sufe­rin­țe îndurate, setea și foametea nu i-au schimbat în nici un fel cugetul, nici nu i-au clintit în vreo măsură hotărârea, fapt remarcat și de una dintre cântările liturgice ale sărbătorii sale: „Ca David astăzi credincioșilor pe prorocul Domnului cu cântări să-l cinstim, pe Ilie Tesviteanul și râvnitorul cel prealuminat. Că aceasta cu cuvântul cerul ca fierul l-a lucrat și pământul cel roditor neroditor l-a făcut. O, minune! Om de lut n-a îngăduit cerurilor să plouă” (Mineiul pe iulie, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002, p. 246).

Râvna Prorocului Ilie și rugăciunea sa înfocată, dar și caracterul său clădit în mijlocul încercărilor, l-au determinat să-și respecte până la capăt prorocia. În zilele noastre, însă, unde cuvântul dat valorează puțin spre deloc, în care promisiunile sunt încălcate înainte de a fi rostite, iar oamenii de caracter sunt disprețuiți fiind consi­derați intransigenți sau aparți­nând unor vremuri de mult apuse, „moliciunea” sufletească este cea apreciată și încurajată. Însă Sfântul Proroc Ilie ne arată dovada vie a tăriei de caracter și prin puterea de a înfrunta îndărătnicia omenească nu doar la distanță, ci și fățiș, cu curaj și determinare.

Caracterul obligă la fapte mari

Chiar dacă părerile greșite sunt susținute de mulțimi mari de oameni, oamenii principiali nu au ezitări în a-și expune punctul de vedere și a oferi adevărului locul care i se cuvine. În viața Sfântului Proroc Ilie vedem adesea manifestarea acestei puteri sufletești înalte de a înfrunta chiar și mulțimile sau pe împărații vremii atunci când apar în discuție mărturisirea și apărarea adevărului de credință. O astfel de situație are loc atunci când, după o perioadă îndelungată de secetă, Sfântul Proroc Ilie se întâlnește cu regele Ahab și, ulterior, cu poporul Israel. Dialogul între primii doi nu lasă loc de echivoc: „Când a văzut Ahab pe Ilie, i-a zis: «Tu eşti oare cel ce aduci nenorociri peste Israel?». Iar Ilie a zis: «Nu eu sunt cel ce aduce nenorocire peste Israel; ci tu şi casa tatălui tău, pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după baali. Trimite dar acum şi adună la mine în muntele Carmel tot Israelul, dimpreună cu cei patru sute cincizeci de proroci ai lui Baal şi cu cei patru sute de proroci ai Aşerei, care mănâncă la masa Izabelei». Şi a trimis Ahab pe toţi fiii lui Israel şi a luat pe toţi prorocii în muntele Carmel. Atunci s-a apropiat Ilie de tot poporul şi a zis: «Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!»” (3 Regi 18, 17-21). Curajul și determinarea Sfântului Proroc Ilie sunt extraordinare, întrucât izvorăsc din caracterul său fără pată, neștirbit de vreo influență a interesului personal sau de lingușeala caracteristică oamenilor slabi. Tocmai de aceea, ulterior, Sfântul Proroc Ilie pogoară foc din cer rugându-se ca Dumnezeu să arate adevărul poporului adunat înaintea sa și să-l despartă de învățătura idolatră mincinoasă în care fusese afundat de patimile sufletești și de conducătorii și slujitorii mincinoși. „Iar la vremea jertfei de seară, s-a apropiat Ilie prorocul și a strigat la cer și a zis: «Doamne Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Israel! Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur ești Dumnezeu în Israel și că eu sunt slujitorul Tău. Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu Doamne ești Dumnezeu și că Tu le întorci inima la Tine!». Și s-a pogorât foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot și lemnele și pietrele și țărâna și a mistuit și toată apa care era în șanț” (3 Regi 18, 36-38). O foarte frumoasă cântare liturgică în care se descrie acest moment culminant al slujirii Sfântului Proroc Ilie ne spune următoarele: „Minunat te-ai făcut, prorocule, cu dumnezeieștile chemări arzând apele, săvârșind lucrul cu credința, pentru aceasta, neîncetat te rog: aprinde în inima mea sfințit dor, care să ardă patimile cele necurate” (Mineiul pe iulie, p. 254).

Cât valorează un om de caracter?

Un mare profesor de management, Peter Drucker, fiind întrebat care sunt calitățile indispensabile ale unei persoane care urmează să fie angajată, a oferit un răspuns surprinzător. Astfel, el a susținut că oricât de multe calități ar avea o persoană, acestea nu valorează absolut nimic în lipsa caracterului. Omul de caracter, chiar dacă nu este cel mai inteligent sau cel mai îndemânatic, prezintă un avantaj imbatabil, întrucât doar prin tăria de caracter poți forma, cultiva și păstra integritatea oricăror altor calități. Când lipsește caracterul, toate celelalte calități nu mai ajung la maturitatea de a fi virtuți rodnice, ci se transformă în slujitoare ale viciilor. Și ce dovadă mai bună în ceea ce privește cât de mult apreciază Dumnezeu caracterul ales putem avea când, gândindu-ne la cazul Prorocului Ilie, ne amintim că a fost ridicat într-un car de foc la ceruri, de unde va reveni înainte de a Doua Venire a Domnului Iisus Hristos pentru a mai propovădui o dată și pentru a primi moartea mucenicească? „Căruța cea de foc purtătoare, care te-a ridicat pe tine ca întru cutremur la cer, har de foc suflător ți-a dăruit, Ilie Tesvitene, ca să nu vezi moartea, până ce vei propovădui sfârșitul tuturor. Pentru aceasta, vino, dându-ne nouă învățătura isprăvilor tale” (Mineiul pe iulie, p. 246).

Atât de mult valorează tăria de caracter în ochii lui Dumnezeu.