„Cine nu ştie că un preot bun transformă sufleteşte pe credincioşii săi?“

Duminica după Botezul Domnului

(Începutul propovăduirii Domnului)

Matei 4, 12-17

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost pus în închisoare, Iisus s-a dus în Galileea şi părăsind Nazaretul a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftalim, ca să se împlinească ceea ce s-a scris prin Isaia proorocul, care zice: pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor care şedeau în ţinutul şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit. De atunci a început Iisus să propovăduiască: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii din Duminica de azi spune: „De atunci a început Iisus să propovăduiască: pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor“ (Matei 4, 17). Acelaşi cuvânt l-a spus şi Sfântul Ioan Botezătorul când a început să propovăduiască în pustiul Iordanului: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor“ (Matei 3, 2). Acelaşi cuvânt l-au primit şi Sfinţii Apostoli, când au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia, că le-a zis lor: „Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat Împărăţia Cerurilor“ (Matei 10, 7).

Dumnezeiasca Evanghelie de azi zice: „De atunci a început Iisus să propovăduiască...“ (Matei 4, 17). Dar ce înseamnă „de atunci“? Adică de când a fost prins şi pus la închisoare Sfântul şi marele Prooroc Ioan Botezătorul. Acest adevăr îl arată Sfânta Evanghelie de azi, zicând: „Şi Iisus, auzind că Ioan a fost pus în închisoare, a plecat în Galileea“ (Matei 4, 12). Dar oare Mântuitorul a plecat de frică în Galileea? Nicidecum! Ci s-a dus în Galileea ca să înceapă a propovădui Evanghelia de acolo, după profeţia proorocului Isaia, care zice: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumina mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a strălucit“ (Isaia 9, 1; Matei 4, 15-16).

Iată, deci, care a fost pricina venirii Mântuitorului în Galileea: predicarea Evangheliei şi luminarea celor ce zăceau în întuneric. Căci propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în lume aduce adevărata lumină în inimile oamenilor credincioşi care nu numai că aud cuvântul, ci îl şi împlinesc cu fapta, după cuvântul Mântuitorului, care zice: „Fericiţi cei ce aud cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe dânsul“ (Luca 11, 28). Cuvântul lui Dumnezeu aduce mare fericire celor ce îl ascultă şi îl pun în practică. Altfel, cuvântul Evangheliei ne aduce osândă în loc de mântuire.

„Datoria principală a propovăduirii Evangheliei cade în sarcina păstorilor Bisericii“

Dar, fraţii mei creştini, cine sunt datori să predice cuvântul lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă? Numai slujitorii Bisericii, adică episcopii, preoţii şi diaconii hirotoniţi canonic au puterea şi dreptul să predice Evanghelia lui Hristos. Mirenii, în cazuri speciale, pot deveni misionari, ca ajutori ai clericilor, numai cu binecuvântarea ie-rarhilor respectivi. Aşadar, nimeni din clerici şi laici nu pot predica cuvântul lui Dumnezeu dacă nu vor fi trimişi la această misiune cu aprobarea Bisericii. Marele Apostol Pavel adevereşte acest lucru, zicând: „Cum vor propovădui de nu vor fi trimişi?“ (Romani 10, 15). Numai sectele rupte de Biserică au căzut cu totul în extrema opusă, dând totală libertate laicilor să predice cuvântul lui Dumnezeu fără a fi trimişi şi să explice Sfânta Scriptură după mintea lor. De aceea, astăzi, lumea s-a umplut de erezii şi secte, căci toate acestea predică cuvântul Sfintei Scripturi, nu după înţelesul cel adevărat explicat de Sfinţii Părinţi, ci după minţile lor rătăcite, stăpânite de mândrie.

Nu putem tăgădui că au fost în Biserică şi misionari laici, în primele secole, care au predicat cuvântul lui Dumnezeu şi care nu au fost nici preoţi, nici episcopi. Aşa au fost marii misionari şi apologeţi creştini, oameni învăţaţi care au apărat cauza creştinismului în faţa împăraţilor şi a filosofilor păgâni. (…)

Biserica lui Hristos a avut şi misionari laici care au predicat cuvântul lui Dumnezeu înaintea împăraţilor şi a filosofilor şi au apărat creştinismul cu preţul vieţii lor, cum a fost Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. Însă aceştia au fost foarte bine orientaţi în adevărul dreptei credinţe şi de aceea au adus mare folos Bisericii lui Hristos prin învăţăturile lor cele luminate şi pătrunse de lumina adevărului.

Care erau condiţiile principale ce se cereau misionarilor laici care apărau dreapta credinţă? Prima condiţie a misionarilor laici în Biserica dreptmăritoare era ca cel trimis să predice cuvântul lui Dumnezeu să fie un creştin verificat, evlavios, cu viaţa curată şi să cunoască bine dogmele credinţei Ortodoxe, deoarece dogmele sunt orientate după Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură şi după Sfânta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.

Apoi, să cunoască bine Sfintele Canoane apostoleşti, ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi cele ale Sfinţilor Părinţi, deoarece Sfintele Canoane sunt norme ce rânduiesc şi reglementează viaţa Bisericii ca organism special ce conduce pe credincioşi pe calea mântuirii. Apoi, cei ce predicau cuvântul lui Dumnezeu dintre creştinii mireni erau întotdeauna sub ascultarea Bisericii, fiind trimişi, controlaţi şi subordonaţi ierarhilor în eparhia cărora acţionau. Fără respectarea acestor condiţii principale şi obligatorii, misionarii laici care lucrau în afara Bisericii de multe ori contribuiau la crearea de secte şi eresuri, dezbinând unitatea apostolică a Bisericii lui Hristos.

Datoria principală a propovăduirii Evangheliei lui Hristos cade însă în sarcina păstorilor Bisericii, adică a episcopilor şi a preoţilor. Mai puţin în sarcina diaconilor şi a călugărilor, care ajută şi ei la propovăduirea cuvântului, însă în chip secundar. Primul care a propovăduit Sfânta Evanghelie în lume a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Tocmai de aceea a venit pe pământ şi se cheamă „Cuvânt“, căci a vestit tuturor oamenilor prin cuvânt Evanghelia mântuirii, a întemeiat Biserica şi cele şapte Taine, şi şi-a dat viaţa pe Cruce ca să răscumpere lumea din robia morţii, a necredinţei şi a osândei. Apoi, înălţându-Se la cer de-a dreapta Tatălui, a încredinţat datoria propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu celor doisprezece Apostoli mari şi celor şaptezeci de apostoli, numiţi mici, cărora le-a poruncit, zicând: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă...“ (Matei 28, 19-20).

Apostolii sunt cei dintâi propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu în Legea Harului. Ei au hirotonit primii preoţi şi episcopi, pe care i-au rânduit peste tot să păstorească turma lui Hristos. Iar prin episcopi, harul s-a transmis prin rugăciune şi punerea mâinilor, până astăzi şi cât va fi lumea.

„Un preot care se roagă mult este un preot cu har în toate“

În Biserica lui Hristos, preoţii propovăduiesc cel mai mult cuvântul lui Dumnezeu, pentru că sunt toată viaţa în mijlocul credincioşilor. Ei sunt martorii vieţii noastre de la naştere şi până la moarte. Ei sunt părinţii duhovniceşti ai satelor şi ai parohiilor noastre. De felul cum preoţii de parohie îşi îndeplinesc misiunea lor apostolică, de felul cum stăpânesc sfintele slujbe, în frunte cu Sfânta Liturghie, şi de felul cum propovăduiesc cuvântul Sfintei Evanghelii şi, mai ales, cum îşi duc viaţa în marea familie a credincioşilor noştri ortodocşi, depinde mântuirea lor şi a păstoriţilor lor.

În marea lor misiune evanghelică, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu are un rol foarte mare. Un preot bun trebuie să fie şi un predicator bun, ştiind că prin predică vie, caldă, plină de har şi lumină, preotul poate transforma total parohia şi masa enoriaşilor săi. Dar pentru ca predica sa să poată ajunge la inima credincioşilor şi să aibă puterea Duhului Sfânt de a transforma sufletul şi a-l întoarce la pocăinţă, preotul trebuie să îndeplinească câteva condiţii duhovniceşti absolut obligatorii.

Prima şi cea mai importantă condiţie care încununează activitatea pastorală a preotului este viaţa morală exemplară a lui şi a familiei sale. Fără o viaţă curată, model, a preotului, predica sa nu va reuşi să ajungă la inima credincioşilor, nici nu va putea câştiga multe suflete pentru Împărăţia Cerurilor.

A doua condiţie obligatorie unui preot şi predicator bun este sfânta rugăciune. Preotul trebuie să fie un om de rugăciune, să iubească mai mult ca orice Biserica, sfintele slujbe, Sfânta Liturghie, cântarea în comun a credincioşilor. Rugăciunea stăruitoare a preotului, unită cu a credincioşilor săi, îi sporeşte credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu şi oameni, îl face mai înţelept în gândire şi predică, îi deschide inima pentru milostenie şi îi dă multă putere şi har în predică. Un preot care se roagă mult este un preot cu har în toate şi un bun predicator al cuvântului lui Dumnezeu.

A treia condiţie principală a unui bun preot şi predicator este necesitatea cunoaşterii profunde a Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi, a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a Canoanelor Bisericii. Un păstor bun trebuie să fie şi un teolog bun şi un apărător al dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar. Fără cunoaşterea dreptei credinţe, preotul nu poate fi predicator şi apologet.

Cine nu ştie că un preot bun transformă sufleteşte pe credincioşii săi, prin slujbe frumoase, prin catehizare stăruitoare şi prin predici bune şi pline de căldură duhovnicească? Cine nu ştie că predica bună umple bisericile şi mănăstirile de credincioşi, apără şi sporeşte dreapta credinţă, risipeşte prozelitismul sectar şi întoarce la pocăinţă multe suflete? Iar bisericile fără slujbe frumoase şi fără predici pline de duh şi putere se golesc de credincioşi şi nu pot vâna suflete pentru Hristos.

Sau cine nu ştie cât de mult ajută şi mânăstirile noastre prin slujbele lor atât de înălţătoare, prin predică şi prin duhovnicii lor, la întărirea credinţei ortodoxe şi la creşterea evlaviei în satele şi oraşele noastre? Pelerinajele locale pe la mânăstiri, în sărbători, în posturi şi mai ales la hramuri, sînt o dovadă destul de grăitoare. În felul acesta, mânăstirile şi duhovnicii lor colaborează cu preoţii de la sate şi oraşe la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, la mărturisirea credinţei ortodoxe şi la mântuirea bunilor noştri credincioşi.

„Să ascultăm cuvântul Domnului cât mai avem timp de pocăinţă!“

Cu duminica de astăzi se încheie marile praznice ale Naşterii şi Botezului Domnului. Am încheiat cu pace încă un an din viaţa noastră şi am început un nou an, pentru care mulţumim lui Dumnezeu de toate darurile Sale şi cerem să ne întărească cu har, cu milă şi binecuvântare ca să trecem întreaga viaţă cu pocăinţă şi fapte bune pe calea mântuirii.

Şi acum, fraţii mei, să ascultăm cuvântul Domnului cât mai avem timp de pocăinţă! Iată, Hristos Mântuitorul nostru a început să predice Evanghelia în Galileea. Sfântul Ioan Botezătorul propovăduieşte pocăinţa în pustiul Iordanului; Sfinţii toţi ne vorbesc de Dumnezeu în scrierile lor; preoţii, călugării şi ierarhii Bisericii ne învaţă calea mântuirii şi apără ortodoxia din amvoanele bisericilor. Fiul lui Dumnezeu Se jertfeşte zilnic pe Sfintele altare în timpul Sfintei Liturghii, iar Domnul ne cheamă acum la început de an la o viaţă nouă în Hristos, zicând: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Deci să ne deşteptăm, să venim şi să ne pocăim, ca să trăim cu Hristos în veci. Amin.

(Părintele Cleopa ILIE - Predici la duminicile de peste an; titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)