Curiozitatea degetului din rana lui Iisus

Evanghelia duminicii a II-a după Paşti

(a Sfântului Apostol Toma)

Ioan 20, 19-31

19. Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!“

20. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.

21. Şi Iisus le-a zis iarăşi: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.“

22. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt;

23. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.“

24. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.

25. Deci au zis lui ceilalţi ucenici:“ Am văzut pe Domnul!“ Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.“

26. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: „Pace vouă!“

27. Apoi a zis lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.“

28. A răspuns Toma şi I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“

29. Iisus I-a zis: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“

30. Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.

31. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

Momentul cel mai impresionant al Evangheliei acestei duminici este acela în care Toma, întâlnindu-L pe Mântuitorul înviat din morţi, a strigat copleşit de emoţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ În acest strigăt se cuprind, deodată, bucuria fără margini că-L vede şi el pe Învăţătorul, aşa cum Îl văzuseră, cu opt zile înainte, ceilalţi ucenici, şi mărturisirea părerii de rău că s-a îndoit, vreme de o săptămână, de Cel Care le spusese în mai multe rânduri că, deşi va fi omorât, va învia după trei zile.

„Cazul“ Apostolului Toma ne reţine atenţia în special pentru faptul că simţim o puternică asemănare între îndoiala lui şi îndoielile noastre, între frământările lui şi frământările noastre. Chiar dacă fizic ne despart aproape douăzeci de veacuri, simţim că Toma se identifică cu noi, acum şi aici. Căci cine dintre noi ar putea susţine că nu s-a îndoit sau nu se îndoieşte în problemele de credinţă? Nu suntem noi nişte căutători în permanenţă ai adevărului? Nu tânjim noi după dobândirea certitudinii în Înviere? Căci Toma toacmai această certitudine voia s-o aibă.

„Nu pot să cred!“

Recunoscându-ne propriile îndoieli, îl vom înţelege mai bine pe Toma şi ne vom da seama că, după ce ucenicise trei ani lângă un Învăţător fascinant prin vorbe şi fapte, însoţite chiar de învieri din morţi, în ziua în care L-a văzut murind, ceva s-a prăbuşit în sufletul său. Nu sunt excluse chiar clipe de deznădejde, în care va fi rostit, poate, pentru sine: „Mai bine aş fi rămas un pescar liniştit, în Galileea mea natală!“ De aceea, la vestea năpraznică dată de confraţi „L-am văzut pe Domnul!“, Toma va avea o reacţie întru totul omenească, rostind în sinea sa: „Nu se poate! Nu-mi vine să cred! Este prea mare şi îmbucurătoare vestea!“. Apoi, cu glas tare: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor...“ şi celelalte.

Nu reacţionăm şi noi aşa în împrejurări similare? Când cineva ne aduce o veste ieşită din comun, de bucurie sau de întristare, exclamăm şi noi, până să ne dumirim: „Nu se poate! Nu-i adevărat! Nu pot să cred!“ Apoi, în faţa evidenţelor, dacă vestea este de bucurie, îl îmbrăţişăm pe aducător, bâlbâind mulţumiri, amestecate, uneori, cu lacrimi de fericire; sau, dacă vestea este tristă, şoptim resemnaţi: „Aşa a fost să fie, aşa a vrut Domnul. Iartă-mă că nu pot să cred ce s-a întâmplat...“ Astfel, amintindu-ne de propriile noastre experienţe, înţelegem mai bine reacţia emoţionantă a lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“

Fuga de moarte şi dorinţa de nemurire

Omul a fost dintru început un căutător. Chiar şi în Rai. Curiozitatea Evei, împărtăşită şi de Adam, nu este oare o expresie a căutării? Dintre scrierile vechi, un exemplu relevant al căutării (şi nu de orice fel, ci tocmai căutarea nemuririi), îl reprezintă Epopeea lui Ghilgameş, plasată în jurul anului 3000 î. Hr. Ghilgameş, eroul acestei vechi scrieri sumeriene, porneşte în căutarea nemuririi, în clipa în care-i moare cel mai bun prieten, Enkidu. Spectrul şi spaima morţii îl alarmează: „Voi ajunge şi eu pulbere, precum Enkidu?“ Şi pleacă hotărât în căutarea nemuririi, pentru a-şi readuce prietenul la viaţă, dar şi pentru ca el însuşi să nu cadă cândva pradă ţărânei. Aceeaşi spaimă, pe alt plan, desigur, va fi încercat şi Toma: „Dacă Iisus, Învăţătorul, atât de puternic, Care - între altele - nu cu mult timp în urmă l-a înviat pe Lazăr, moare neajutorat pe o cruce banală, e pus în groapă, iar peste gura gropii e aşezată o piatră mare şi grea, ce se va întâmpla cu mine, cel atât de slab?“

Frica morţii, conjugată cu năzuinţa spre nemurire, va fi imbold de căutări neîntrerupte, în toate timpurile. Literatura universală cunoaşte, în acest sens, opere de largă circulaţie. Am pomeni doar două: Creanga de Aur, a lui James Frazer, şi Faust, celebra lucrare a lui Goethe. În prima, autorul, după îndelungi cercetări şi comparaţii ale feluritelor mituri, identifică „creanga de aur“ cu vâscul, ca simbol al nemuririi, prin însuşirea lui de a fi verde, în timp ce copacul pe care creşte nu mai are frunze. Ei bine, această plantă intra în recuzita unui ritual în timpul alegerii noului rege, tânăr şi puternic, garant al continuităţii, cu alte cuvinte al nemuririi.

Iar Faust, în dorinţa lui de a-şi prelungi viaţa şi fericirea, face pact chiar cu diavolul, în persoana lui Mefisto. Vedem aici tot o fugă de moarte a omului, implicit dorinţă de nemurire.

Ţuţea, plângând cu sughiţuri

Spiritualitatea românească nu-i lipsită de exemple similare. Credem că cel mai elocvent îl avem în balada Mioriţa, în care, ciobanul sacrificat îl reprezintă pe Hristos cel omorât, dar înviat a treia zi. Părintele Stăniloae, vorbindu-le unor studenţi, face această scurtă tâlcuire: „Mioriţa reprezintă pe Hristos şi sufletul omenesc; Hristos, care are milă de sufletul omenesc... Cei trei ciobani: cel cu oi mai multe este Hristos; iar ceilalţi doi: Pilat şi evreii. Şi El are ca mireasă sufletul omenesc...“ (în „Filocalia“, foaie editată de ASCOR Cluj, Octombrie, 1995).

În acelaşi sens al dorului după nemurire se înscrie şi lucrarea, de excepţională valoare, Nostalgia Paradisului, a lui Nichifor Crainic. Însăşi etimologia cuvântului „nostalgie“, după autor, este o expresie a căutării raiului pierdut: în limba greacă „nostos“ înseamnă „întoarcere“, iar „algos“, „durere“. Şi autorul explică apoi: „Nostalgia este, astfel, durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară...“.

Încheiem şirul exemplificărilor amintind de Petre Ţuţea, cel care, după Revoluţia din â89, prin mărturisirile lui convingătoare, ca ale unui veritabil apostol al neamului românesc, credem că a îndreptat mulţi paşi spre sfintele biserici. Interviurile şi cărţile, mai ales cele autobiografice, descoperă în persoana lui un căutător redutabil. Vom da însă un exemplu inedit. Am fost martor ocular la următoarea scenă: Petre Ţuţea se găsea pe un pat al Spitalului „Christiana“, bolnav, cu puţin timp înainte de a trece la cele veşnice. Am intrat în salon cu un grup de studenţi de la Teologie, spre a-l vedea. „Domnule Ţuţea, sunt aici cu câţiva teologi tineri care ar dori să audă un cuvânt...“ Bătrânul s-a ridicat puţin, a privit spre noi şi a zis: „Măi băieţi, auziţi ce susţin unii: că viaţa poate fi concepută fără Dumnezeu... Auziţi voi? Fără Dumnezeu!“ Şi în secundele următoare a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri, din care nu s-a mai putut opri. Noi am mai stat preţ de un minut, după care, impresionaţi peste măsură, am ieşit discret, temându-ne să nu-l tulburăm mai tare. Tinerii primiseră, de fapt, cuvântul folositor!

Căutarea nemuririi

Să rămânem acum la aceste două noţiuni: căutare şi nemurire. Nemurirea, sau viaţa veşnică, poate fi dobândită atunci când căutarea este susţinută de bună-credinţă şi de osteneală pe măsură, potrivit dictonului: „Tot ce-i căutat este găsit, dacă nu te laşi şi nu fugi de osteneală“. De fapt, nemurirea, dar de la Dumnezeu pentru căutătorii harnici, ne-a fost arvunită prin Învierea Domnului şi intră în logica normalităţii. Dumnezeu l-a creat pe om cu un scop bine definit, iar viaţa cu un sens precis. Astfel, numai viaţa are sens. Moartea nu. Dacă existenţa noastră s-ar stinge în moarte (care este un „non-sens“), ar însemna că viaţa însăşi este non-sens, aberaţie pe care nici măcar materialiştii n-o susţin. Goethe, pe care-l pomenim din nou, a spus-o potrivit genialităţii hărăzite lui de la Dumnezeu: „Urma zilelor mele pământeşti nu poate dispărea în veşnicie!“ (Faust).

Iar în clipa în care ne vom găsi în faţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat, vom rosti şi noi ca Toma „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“, într-o stare de bucurie smerită: bucurie - ca fericiţi trăitori ai Marii Întâlniri; smerită - ca unii care trebuie să recunoaştem, cu ochii plecaţi, greşeala atâtor pământene îndoieli.