Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Evanghelia de Duminică Dumnezeu scos din sărite

Dumnezeu scos din sărite

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Petre Semen - 12 Aug, 2007

Evanghelia duminicii a XI-a după Rusalii

(Pilda datornicului nemilostiv)

Matei 18, 23-35

23. Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

24. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi.

25. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească.

26. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot.

27. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.

28. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator.

29. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti.

30. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria.

31. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate.

32. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat.

33. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?

34. Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria.

35. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu

Iisus a rostit pilda aceasta în contextul în care i-a învăţat pe Ucenici ce înseamnă iubirea faţă de aproapele şi de câte ori se cuvine a-l ierta. De aceea, Evanghelia programată spre lecturare în duminica acestei săptămâni poate fi definită drept Evanghelia iertării fiindcă îşi focalizează întregul demers pe marea temă a iubirii divino-umană ce se concretizează în iertare.

Datoria colosală

Prin pilda de faţă, Iisus ironizează şi totodată condamnă firea stricată şi rea a omului care în relaţia cu Dumnezeu vrea întotdeauna să i se dea dreptate, iar în cea cu aproapele să fie răzbunat. Ba, de ce să nu recunoaştem, în relaţia cu cei mari, cu cei cu putere şi bogăţii se comportă nefiresc de linguşitor, pe când în relaţia cu cei inferiori ia mereu o atitudine despotică. De aceea se şi spune că adevăratul caracter al omului poate fi depistat doar când are o funcţie importantă şi când se mânie. Nici că se putea o ilustrare mai evidentă a acestui adevăr decât în pilda cu datornicul nemilostiv.

„Un stăpân, zice Domnul, a chemat odată pe toţi datornicii săi“, cu scopul de a se face un bilanţ al averilor sale şi de a i se şi restitui cu acest prilej tot ceea ce i se datora sau măcar de a mai acorda o amânare pentru cei aflaţi în imposibilitate de plată. Se subînţelege că pentru toţi venise timpul scadenţei. Printre cei debitori s-a aflat şi un oarecare ce datora imensa sumă de zece mii de talanţi de argint, adică respectivul avea de restituit stăpânului său nu mai puţin decât 350.000 kg, sumă grea chiar şi pentru o ţară, şi cu atât mai mult pentru un om.

Se impune sublinierea că Stăpânul la care se raportează Iisus este Dumnezeu, iar slugile datornice suntem noi toţi, fiecare cu datoria lui, mai mare ori mai mică. Iisus a pus în scenă cazul unui împărat, plecând de la premiza că iudeii ştiau exact că este vorba de Dumnezeu. Ei au fost printre puţinele popoare ale lumii care aveau sistemul de conducere teocratic în baza căruia Regele adevărat era Dumnezeu (cf. Exod 15,18), iar funcţionarii de stat erau slugile Sale (Is. 36,2).

Preţul făţărniciei

Ideea de socoteală financiară era cunoscută timpului. Era vorba de balanţa financiară ce se efectua periodic pentru cei care luau de la stăpânire în arendă impozitul populaţiei către stat ori taxele vamale. Cei ce luau în arendă impozitele erau tentaţi să-şi însuşească o parte din bani ori să exploateze populaţia (cazul lui Zaheu). Datorând o sumă atât de mare, conform uzanţei timpului, valabil şi la evrei, cel devenit insolvabil la vremea scadenţei urma să fie vândut ca sclav împreună cu soţia şi copiii şi i se confiscau toate bunurile mobile şi imobile.

Parabola este totuşi greu de interpretat dacă luăm în calcul practica iudaică de a-i elibera necondiţionat pe toţi sclavii după şase ani de sclavie dimpreună cu toţi membrii familiei, indiferent de suma datorată. De reţinut că Hristos ştia bine regula jocului şi, de aceea, spune că Stăpânul a poruncit să fie vândut ca sclav. În cazul de faţă situaţia ia o întorsătură dramatică fiindcă este vorba de vinderea unor străini care nu cunosc mila şi nici legea lui Dumnezeu de a-i mai elibera vreodată pe sclavi.

Pilda lui Hristos se focalizează pe ideea că datornicul n-a ştiut să profite de şansa excepţională ce i s-a oferit de a rămâne şi cu o sumă fabuloasă de daruri, şi în acelaşi timp liber împreună cu toată familia sa. Deci putea rămâne şi cu banii şi în graţiile stăpânului doar pentru simplul fapt că, pentru moment, a făcut un act de smerenie. Bine era să fi rămas consecvent în demersul său.

De la sublim la ridicol

Cazul datornicului din evanghelie se constituie într-un serios semnal de alarmă pentru noi toţi. Se impune să realizăm cât de uşor putem pierde imensele bunătăţi pe care ni le-a programat Dumnezeu, dar pe care, atenţie, ni le-a şi condiţionat de porunca iubirii concretizată prin acte de caritate şi prin iertare. Am putea chiar numi pilda de azi de la sublim la ridicol.

Scopul prioritar al venirii lui Hristos în lume a fost să înveţe, fiindcă „învăţătura Lui toate neamurile o aşteptau“ (Is. 42, 4), iar Tatăl L-a trimis cu mandatul precis de a fi „Lumina popoarelor ca să ducă mântuirea Lui până la marginile pământului“ (Is. 49,6). Când s-a numit pe Sine Însuşi Lumina lumii a atenţionat că El singur deţine adevărul mântuitor şi ne-a adus tuturor lumina cunoştinţei de Dumnezeu, învăţându-ne şi cum ne putem mântui. Tot mesajul Său este centrat pe ideea pildei din Evanghelia de astăzi care ne atenţionează cu gravitate ca pe nişte oameni maturi că în funcţie de atitudinea noastră faţă de aproapele, Dumnezeu trece aproape instantaneu de la milă şi iubire la dreptate şi pedeapsă.

Hristos continuă mesajul dat tot de El prin profetul ce zice: „dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta. De asemenea, dacă păcătosul s-a întors de la păcatul său şi a început să facă judecată şi dreptate, pentru aceasta el va trăi“ (Iez. 33, 18-19).

Am auzit adesea pe unii teologi afirmând că Dumnezeu este doar iubitor, iar nu şi judecător. Poate că ei au citit altă Biblie fiindcă şi aici Iisus ne atenţionează că vremea socotelilor cu datornicii nu este altceva decât timpul judecăţii divine, când se va face înfricoşătoarea evaluare a faptelor omului. Acesta va fi iertat şi va afla milă la Dumnezeu, doar în funcţie de mila pe care a avut-o la rândul său, în călătoria acestei vieţi, cu aproapele său. Deci este o mare eroare teologică şi o gravă dezinformare a credincioşilor dacă li se propovăduieşte exclusiv un Dumnezeu al milei nu şi al dreptăţii. Ar fi cea mai mare nedreptate, după cea mai simplă logică, de a fi iertat din oficiu atât cel drept şi cinstit, cât şi tâlharul, hoţul şi criminalul.

Condiţiile iertării adevărate

Luându-se probabil pe sine ca reper, Sf. Efrem Sirul afirma că în Biserică toţi sunt sfinţi şi toţi sunt păcătoşi. Afirmaţia, dacă nu se referă exclusiv la sine, este cam îndrăzneaţă. Poate voia să spună că toţi sunt păcătoşi, iar sfinţi numai ca vocaţie, ca devenire. Care oare dintre noi, chiar dacă ne-am numi sfinţi asemenea celor din Biserica primară, în baza harului primit la botez, am putea spune că suntem oameni după inima lui Dumnezeu? Este o amăgire să credem că în Biserica primelor veacuri erau numai sfinţi. Citându-l pe profetul Isaia, Sf. Pavel constata şi el cu amărăciune că „toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este“ (Rom. 3,12). În orice caz, învăţătura lui Iisus este categorică, singurul bine pe care-l poate face omul pe pământ este practicarea iubirii, concretizată şi prin iertarea aproapelui ori de câte ori s-ar impune, avându-L ca model doar pe Dumnezeu.

Ar mai fi totuşi ceva de adăugat şi anume când şi de câte ori îl iertăm pe aproapele nostru? Şi mai ales de câte ori trebuie să-l iertăm? Trebuie oare să tragem concluzia pripită că Iisus ne obligă să iertăm pur şi simplu, din oficiu, fiindcă aşa ar ierta şi Dumnezeu? Răspunsul îl aflăm tot în Evanghelie.

Petru a întrebat în numele tuturor: „de câte ori, dacă mi-a greşit un frate, trebuie să-l iert?“. Răspunsul în perfect acord cu Biblia îl dă doar Sf. Luca (cap.17) unde zice: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău iartă-l! Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi tot de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Îmi pare rău!», să-l ierţi!“

Este clar că Luca îl completează pe Matei. De reţinut că termenul „frate“ sau „soră“ se referă, în cazul de faţă, la cei de aceeaşi credinţă cu tine. O condiţie necesară a iertării rămâne totuşi regretul pentru greşeala exteriorizată printr-un gest uşor sesizabil. Deci îl ierţi doar dacă îi pare rău şi se pocăieşte întrucât nu-i foloseşte la nimic să-l ierţi din oficiu, fiindcă în acest caz nu-i vorba de o iertare propriu-zisă, ci de o pură teorie, atât din partea ofensatorului, cât şi a celui ofensat.

Creştin cu intermitenţe

Chiar dacă iertarea devine poruncă nelimitată întrucât cifra şapte exprima în Antichitate desăvârşirea, şi cu atât mai mult de şapte zeci de ori câte şapte, pentru cel care nu-şi regretă greşeala şi nu-şi cere iertare nu există de fapt iertare decât în teorie. Profetul Iezechiel spunea că Dumnezeu nu vrea moartea celui păcătos, ci ca să se întoarcă de pe căile greşite ale păcatului şi să trăiască (Iez. 18,23). Pe de altă parte, să nu ne închipuim că ar fi suficient doar regretul pentru păcatul comis, ci se impune încetarea imediată de a mai păcătui, şi dacă se poate repararea acestuia. Vameşul Zaheu a spus că restituie tot ceea ce a luat cu de-a sila şi întoarce chiar împătrit.

Nu-mi pot permite să-i greşesc la infinit aproapelui meu, să-l jefuiesc de miliarde apoi să nu mai fur, pozând în om cinstit şi mâncând liniştit banii, plecând de la premiza că acela, fiind un bun creştin, mă iartă mereu. Nu avem voie să ne amăgim, cum din păcate cred mulţi, că Dumnezeul descoperit nouă de Hristos este doar milostiv şi iubitor şi mă iartă întotdeauna din oficiu fără a necesita vreun efort din partea mea. Cine crede astfel, nu citeşte Scriptura decât pe paragrafe.

Prostia şi neştiinţa nu scuză greşeala

Din textul de azi se mai detaşează ideea că toţi greşim ca oameni, atât unii faţă de alţii, cât şi toţi laolaltă faţă de Dumnezeu şi avem nevoie acută de iertare. Printre ultimele cuvinte de pe cruce ale lui Iisus au fost şi acestea: „Doamne, iartă-le că nu ştiu ce fac!“. Într-adevăr, unii dintre cei ce luaseră parte la supliciul lui Iisus o făcuseră din neştiinţă, dar cum Iisus se roagă şi pentru aceştia denotă clar că suntem vinovaţi la Dumnezeu şi pentru păcatele pe care le-am săvârşit fără intenţie şi din neştiinţă, adică pe care nu le conştientizăm că sunt grave şi că necesită ispăşire.

Dacă nu cunoşti un păcat, nu rezultă în mod automat că nu eşti şi vinovat, aşa cum necunoscând o lege omenească pe care o încalci nu-ţi acordă nimeni prezumţia de nevinovăţie. Chiar dacă uneori neştiinţa poate micşora vina, în nici un caz nu o poate desfiinţa cu totul.

În concluzie, prin această pildă Iisus a vrut să ne înveţe două lucruri, primul că noi trebuie să ne recunoaştem greşelile noastre, iar al doilea că trebuie să iertăm celor care ne greşesc nouă, dacă vrem ca la rândul nostru să fim iertaţi de Dumnezeu-Milostivul.