Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Evanghelia de Duminică „Fericit este cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu”

„Fericit este cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu”

Un articol de: Pr. Daniel Benga - 13 Dec, 2015

Duminica a 28-a după Rusalii

(Pilda celor poftiți la cină)

Luca 14, 16-24

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți; și a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemați: Veniți, că, iată, toate sunt gata! Și au început toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor și trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Și altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Și, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci și pe neputincioși, și pe orbi și pe șchiopi adu-i aici. Și slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit, și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slujitor: Ieși la drumuri și la garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea.

În „Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt spune că Dumnezeul creștin „nu apare ca un Dumnezeu al pustiului, pustei și tundrei, al sterilității, uscatului și pârjolirii, ci al bogăției, belșugu­lui, plinătății, hranei și veseliei. Pe cine vrea să vină la El îl aș­teaptă bucuria și banchetul”. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care ne invită să stăm la masă împreună cu El. Oricine vrea să‑L cunoască și să se bucure de prezența Sa trebuie să prânzească la masa Lui. Ce înseamnă însă „a sta la masă cu Dumnezeu” sau cum este posibil „să prânzim” cu El?

Tema „ospățului” este centrală în Evanghelia lui Hristos

Prima Sa minune este făcută la Nunta din Cana, un ospăț la care înmulțește vinul care se terminase (Ioan 2, 1‑11), iar ultima sa masă înainte de Înviere este Cina cea de Taină. În timpul Cinei le promite ucenicilor că va pleca să le rânduiască loc în ceruri, pentru a participa la un alt ospăț, de data aceasta eshatologic, invitându‑i prin cuvintele: „ca să mâncați și să beți la masa mea, în Împărăția Mea” (Luca 22, 30). Între aceste două episoade ale comuniunii la masă, la care Domnul bucuriei participă, Sfintele Evanghelii ni‑L arată pe Hristos în „ospeție continuă”, sărbătorind bucuria după vindecarea de friguri a soacrei lui Petru în Capernaum (Luca 4, 38‑40), după ce cucerește un suflet pierdut pentru Dumnezeu (Luca 5, 29), în casa vameșului Zaheu, în casa Martei și a Mariei din Betania etc. Acuza fariseilor și a cărturarilor că Iisus ar fi fost „om mâncăcios și băutor de vin” (Luca 7, 34) reflectă în mod deplin percepția din partea adversarilor săi. Așadar, văzut din perspectiva ucenicilor, dar și a duș­manilor, Mântuitorul apare cu un chip evanghelic sărbătoresc, care nu ezită niciodată să se bucure la masă împreună cu ucenicii săi.

Ieșirea din timpul cronologic și intrarea în timpul sărbătorii

Pentru Hristos, ospățul și bucuria prilejuită de acesta nu sunt centrale doar pentru pământ, ci adesea Cerul, Împărăția Sa, este asemuit cu o cină împărătească. Evanghelia duminicii de azi, a doua înainte de Nașterea Domnului, descrie o asemenea cină făcută de un om pentru apropi­ații săi. Trei dintre acești „aleși” sunt invitați personal, direct, dar refuză chemarea pentru bunuri materiale (țarina, cinci perechi de boi) sau pentru un alt eveniment „mai important” (o nuntă, un alt ospăț). Abia aici parabola începe, capătă consistență, se deschide spre inedit și dumnezeiesc. Oaspeții subînțeleși sunt lăsați afară, cei îndreptățiți să fie prezenți sunt absenți prin refuz, prin autoexludere, iar parabola capătă „o deschidere atotcu­prinzătoare”. Sunt invitați și chiar „siliți să intre” săracii, ne­putincioșii, orbii și șchiopii, până se umple casa. Cu aceștia începe marele ospăț al „gazdei”, care este în fond marele ospăț al Domnului istoriei. Alegând timpul „malaxorului” lumesc, „timpul mic”, cei ce refuză marele banchet refuză ieșirea din „timpul cronologic” și intrarea în „timpul mare”, timpul sărbătorii finale, singurul care reașază lucrurile în ierarhia lor adevărată.

„În Duhul a simțit Avraam că nașterea Fiului era departe”

Sfinții Părinți ai Bisericii au interpretat această parabolă din două perspective: una istorică, iar cealaltă duhovnicească. Erminia istorică, asupra căreia nu vom insista în expunerea de față, îi identifică pe „aleșii” poftiți la cină cu poporul Israel, care a refuzat chemarea la cina lui Hristos. Aici este nevoie de o corectu­ră esențială, prorocii Vechiului Testament, apostolii, ucenicii și ucenițele lui Hristos au fost tot evrei! Acest aspect este important de subliniat, deoarece adesea exegezele nou‑testamentare sunt generalizatoare, iar astfel false. Nu întreg Israelul nu L‑a primit pe Hristos! Dovada este duminica de astăzi, numită a „Sfinților Strămoși”, când sunt pomeniți toți iudeii care au fost rânduiți de Dumnezeu să pregătească lumea pentru coborârea Lui în istorie. Toţi drepţii şi prorocii Vechiului Testament tânjeau după Ziua Naşterii Mântuitorului. Prin credinţă şi dreptate, mânați de Sfântul Duh, aceştia au intrat în timpul istoriei mântuirii. În acest sens Sfântul Efrem Sirul exclama în primul Imn la Nașterea Domnului (1, 51‑52, 59): „Căci Duhul Sfânt se mişca în gândurile lor în tăcere [Rm. 8, 26], şi în El ei au văzut pe Mântuitorul după care tânjeau./ Sufletul drepţilor L‑a simţit pe Fiul, care e Leacul Vieţii, şi dorea ca El să vină în zilele lor ca să poată gusta dulceaţa Lui./ În Duhul a simţit Avraam că naşterea Fiului era departe; el şi‑a dorit să vadă măcar [de departe] ziua Lui [In. 8, 56]”.

„Șchiopii și orbii” parabolei, neamurile păgâne

Duminica viitoare, cercul se restrânge numai asupra neamului lui David, cel din care S‑a năs­cut Mântuitorul, și este numită „Duminica Sfinților Pă­rinți după trup ai Domnului”. Iudeii se aflau sub stăpânirea romană și aștep­tau un izbăvitor politic, nu un Mesia care să le spună că Îm­părăția lui Dumnezeu este înlăuntrul lor, că este o împărăție tainică, ascunsă, care se manifestă și în robie, în încercare, în jertfă, chiar și în moar­te. Aceasta este taina Împă­ră­ției lui Dumnezeu, dar această taină nu a fost înțeleasă de mulți. Sfântul Apostol Pavel este cel care a predicat această Evanghelie mai departe, spunându‑le iudeilor care nu au primit‑o că s‑a luat de la ei și s‑a dat altora, celor care erau mult mai departe de Dumnezeu, celor care nu cu­noș­teau încă monoteismul, și anume închinătorilor la idoli. Aceștia sunt „șchiopii și orbii” pa­rabolei, grecii, romanii, perșii, sciții etc., ca­re nu se ridicaseră încă la înălți­mea Dumnezeului transcendent monoteist, așa cum fusese Israel ridicat de către Iahve. Aceștia au stat înaintea multor iudei cu Dumnezeu la masă, pregustând Împărăția Sa, devenind „semin­ție aleasă, preoție îm­părătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Petru 2, 9).

Într‑un al doilea sens, pilda de astăzi are un înțeles duhovnicesc, asupra căruia ne vom opri în cele ce urmează. Chemarea „aleșilor” dintâi, dar și a celor de pe urmă este chemarea Dumnezeului nostru adresată lumii la masa Lui spirituală, la bucuria de a ne îm­părtăși de prezența Lui. Această chemare nu a găsit consens în pa­rabolă, așa cum nu găsește nici azi. Un Dumnezeu care își împăr­tășește slava și bucuria Sa lumii, un Dumnezeu care a risipit atât de multă frumusețe în creația Sa, îl așteaptă pe om să participe la această minune a ființării care îți taie răsuflarea. Orice rămânere în afara in­vitației lui Dumnezeu deschide o istorie a unei noi închinări la idoli, a lipsei de sens și a robiei. Părintele Dumitru Stăniloae ne învăța că Dumnezeu ne trimite această chemare nu doar prin frumusețea creației și prin cuvin­tele Evangheliei, ci și în toate întâmplările vieții noastre. El este primul teolog care a scris un capitol în dogmatică, intitulat „Cu­noașterea lui Dumnezeu din îm­prejurările concrete ale vieții”. Altfel spus, Dumnezeul nostru se lasă descoperit în bucurie și bel­șug, dar și în disperare și sufe­rință, iar cei ce Îl găsesc sunt invi­tați la acest ospăț al pre­zenței Sale.

Chemarea la sinaxa euharistică azi

 Cine sunt astăzi „săracii, ne­putincioșii, orbii și schiopii” parabolei? Sunt toți cei care am răspuns într‑o primă instanță chemării lui Dumnezeu. Bolile descrise mai sus sunt neputințele firii omenești. Cu toții avem ne­putințe, iar acestea ne transformă duhovnicește pe fiecare dintre noi în „șchiopi” și „orbi”. Une­ori nu vedem lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră, alteori nu avem putere să mergem să o împlinim. Dar ce remarcăm? Dacă există dorința de a‑L asculta și a‑L urma pe Dumnezeu, Acesta ne primește la masa Lui euha­ristică pentru a ne hrăni și pentru a ne întări. Astfel, duminica de astăzi este „duminica unei mari iubiri”, deoarece Dumnezeu chiar ne „silește” să intrăm în casa Lui, spre a ne vindeca de neputințe, de singurătate, de deznădejde, de boli sufletești și trupești. Una din rugăciunile Sfântului Maslu spune: „de câte ori vei cădea, ridică‑te și te vei mântui”. Parabola aceasta desfi­ințează un mit vehiculat în mediile extraecleziale, anume acela că în Biserică la slujbă trebuie să fie doar cei drepți și sfinți, nu cei „șchiopi” și „orbi”. Or, diferen­ța dintre cei care merg și cei care nu merg la biserică nu constă în faptul că primii ar fi „sfinți”, iar ceilalți păcătoși, aflați departe de Dumnezeu. Sinaxa euharisti­că este tocmai adunarea „șchio­pilor”, „orbilor” și neputincioșilor de tot felul, conștienți de păcatele și lipsurile lor, pentru a primi harul lui Dumnezeu, cel care pe cele neputincioase le vindecă. Adunarea credincioșilor în Biserică este adunarea unor păcătoși care doresc să se pocăiască și să intre întru bucuria Domnului lor.

În duminica de astăzi intrăm în pregătirea nemijlocită a Naș­terii Domnului, postul se apropie de sfârșit, toți suntem chemați să ne îndulcim de „ospățul cre­dinței”, căci „masa este plină”, nimeni „să nu iasă flămând” (Sfântul Ioan Gură de Aur). În centrul Sfintei Liturghii stă tocmai „ospățul”, Euharistia, mâncarea, întru credință și bucurie a Trupului și a Sângelui lui Hristos. Nici o religie a lumii nu pune faptul de a mânca la o masă comună în mijlocul experienței sale, așa cum o face tradiția creș­tină. Altfel spus, în centrul Sfintei Liturghii stau mâncarea și băutura! Dumnezeul nostru este un Dumnezeu ce se dă spre mâncare tuturor celor care se deschid și vin în casa Lui, la masa Lui. La acest ospăț, Trupul Lui hră­nește trupul nostru, Sângele Lui intră și curge în sângele nostru ca seva viței‑de‑vie din trunchi până în mlădițe (Ioan 15), viața Lui este izvorul vieții noastre. „Dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53), spune Mântuitorul Hristos.

Masa euharistică a Liturghiei este un banchet eshatologic, un ospăț în care istoria și veșnicia se întâlnesc: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Cine a gustat din „pâinea vieții” (Ioan 6, 48) știe „că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8). În Liturghia euharistică suntem astfel în‑ființați, ridicați la ceruri, hrăniți cu Viața, redevenim fii ai Tatălui, suntem din nou „Acasă”.

Nu doar la Sfânta Liturghie suntem invitați la masă, ci multe alte slujbe ale Bisericii nu uită de faptul că nu doar sufletul, ci și trupul participă la slăvirea lui Dumnezeu. Nu doar în sensul ascezei, al postului și al metanii­lor făcute de‑a lungul său, ci prin bucuria hranei. Nu venim aproape niciodată la biserică fără ca și trupul să se bucure de o mică binecuvântare trupească. Chiar dacă nu ne împărtășim mereu, primim la fiecare Liturghie agheasmă și anaforă, la botez, copiii sunt împărtășiți, la nuntă, mirii sunt hrăniți cu pâine și vin binecuvântate, la privegherea Vecerniei unite cu Litia primim, de asemenea, pâine și vin sfințite de preot. Aproape că nu întâlnim slujbă la care să nu stăm cu Dumnezeu la masă, în casa Lui.

La ospăț avem nevoie de bucuria celuilalt

Comuniunea ospățului euharistic se prelungește însă la masa de acasă, locul în care te afli în comuniune cu cei iubiți și cu oas­peții. Masa este un centru spiritual al casei, situată în tradiția populară „sub icoane, la Răsărit” (N. Gorovei), e o participare colec­tivă la o realitate transcenden­tă, la un spațiu al bucuriei și comuniunii în lumina feței celuilalt. „Însemnatu‑s‑a peste noi lumina feței Tale, Doamne”, spunem în rugăciunea după masa de seară. Dumnezeu se află împreună cu noi la masă, când masa e însoțită de rugăciune, când în chipul comesenilor vedem chipul lui Dumnezeu. Străinul sau săracul invitat la masa noastră este un mesager dintr‑o altă lume, care aduce o binecuvântare casei, familiei care îl primește. În latină, hospes (oaspete) și hostis (dușman) provin din aceeași rădăcină și exprimă faptul că oaspetele/ străinul era perceput adesea ca dușman (hospes hostis - oaspetele este dușman). Tradi­ția biblică schimbă acest înțeles al străinului ca dușman, în sensul străinului ca purtător al prezenței lui Dumnezeu, așa cum s‑a întâm­plat cu Avraam, care i‑a ospătat pe cei trei „oameni” străini la stejarul Mamvri (Facere 18, 1‑16), realizând ulterior că a șezut cu Dumnezeu la masă.

Nicolae Steinhardt remarcă faptul că numai la ospăț omul se bucură de bucuria celuilalt, ba chiar are nevoie de ea. Astfel, ospățul, masa‑comuniune, devine singurul loc unde nimeni nu pizmuiește, ci fiecare se bucură de bucuria celuilalt. Este unul din puținele locuri de pe pământ unde se împlinește vocația Bisericii, ca atunci când un mădular suferă, toate celelalte să sufere împreună cu el, iar atunci când se bucură, să se bucure toate împreună cu el. Din nefericire, aici pe pământ, unde grâul și neghina trăiesc încă amestecate, bucuria celuilalt este adesea pizmuită. Însă ospățul rămâne unul din puținele locuri în care ne bucurăm fiecare de bucuria celuilalt. În felul acesta el realizează condiția paradisiacă, spațiul în care Adam și Eva mâncând din pomii raiului ar fi trebuit să rămână întru bucuria Domnului.

Hristos, gazda‑oaspete

Ne aflăm în ultima parte a Postului Nașterii Domnului, un post ce precede marele ospăț al lui Dumnezeu cu lumea. Naște­rea lui Hristos pe pământ este nunta lui Dumnezeu cu firea omenească (Sf. Ioan Gură de Aur), la care întreaga făptură „dănțuiește” (Mineiul pe decembrie). Făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 21). Apropierea lui Dumnezeu eliberează cosmosul, omul, ființa întreagă și le face să intre în sărbă­toare, să recapete libertatea sărbătorească a unei lumi în bucurie, să‑și recâștige expresia dăn­țuitoare, răspunzând necunoaș­terii lui Nietzsche, care cerea: „Ceea ce aș voi eu este un Dumnezeu care dansează!” Acest Dumnezeu îi întreabă pe toți cei ce nu‑L recunosc, care refuză chemarea la bucuria ospățului Său: „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Atunci când stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu mă sărbătoreau?” (Iov 38, 2 și 7).

Taina chemării și a ospățului la masa lui Dumnezeu nu se rezu­mă doar la faptul că batem noi la ușa Lui și suntem poftiți la masa Lui, ci constă și în întoarcerea vizitei. Hristos Însuși vine, Se naște pe pământ și „stă la masă” în inima noastră. Dacă Îi deschidem ușa atunci când bate, va intra și va cina cu noi și noi cu El (Apoc. 3, 20). În acest minunat ospăț, Hristos este „gazda‑oaspe­te”, Cel Care primește și Cel Care este primit. Altfel spus, „nu poți primi, decât dacă te învoiești să fii oaspe­tele celui pe care îl pri­mești la tine” (André Scrima), într‑o încân­tare și bucurie fără de sfârșit. O, Doamne, ajută‑mi să fiu oaspetele Tău, pentru a fi Tu oaspetele meu!