Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Evanghelia de Duminică Purtarea crucii, semnul adevăratei urmări a lui Hristos

Purtarea crucii, semnul adevăratei urmări a lui Hristos

Un articol de: Cosmin Daniel Pricop - 31 Mar, 2019

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

În rânduiala și înțelep­ciunea ei inspirate de Duhul Sfânt, Biserica a crezut de cuviință ca fiecare din cele cinci duminici ale Postului Mare să fie închinată sau consacrată unei teme de reflecție teologică specifică perioadei liturgice în care ne aflăm, pentru o mai intensă deslușire și profundă înțe­legere a semnifi­cațiilor căii pregătitoare pe care o avem de urmat spre a ne întâlni cu Hristos Cel înviat în marea sărbătoare a ­Învierii.

Pași către Înviere

Astfel, prima duminică a Postului (numită și a Ortodoxiei) îndeamnă la înțelegerea identității de credință, ca fundament al oricărui exercițiu concret al omului credincios de participare la viața Bisericii. Duminica a doua, închinată Sfântului Grigorie Palama, descoperă într-o manieră încurajatoare posibilitatea împăr­tă­șirii omului credincios de slava lui Dumnezeu. A treia duminică, a Crucii, actualizează smerenia și renunțarea la sine drept condiții indispensabile pentru urmarea lui Hristos. Cea de-a patra duminică, în care se face pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, sugerează impor­tanța metodei, a planului ori a strategiei de urmat în orice demers pozitiv, mai ales în ceea ce privește viața duhovnicească. Duminica a cincea, a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, aduce în atenție posibilitatea schimbării totale prin pocăință a omului păcătos, care poate accesa astfel milostivirea nemăsurată și neîngrădită a lui Dumnezeu față de el. Temele teologice propuse de toate aceste cinci duminici oferă o necesară orientare și totodată asigură o însoțire binevenită a celor credin­cioși, care, în mod liber și conștient, urmează calea postului. Semnificativ apare în același context și felul în care teme teologice mai abstracte, oarecum, sunt îngemănate cu evocări ale per­sonalităților remarcabile din istoria și experiența Bisericii - sfinții -, din dorința poate nerostită a Acesteia, ca învățătura să fie permanent exemplificată și întruchipată, adică să devină accesibilă tuturor.

Situată în acest cadru, Duminica a treia, a Crucii, primește valoarea centralității, a mijlocului, a miezului și poate chiar a punctului de sprijin din care lumea va putea fi răsturnată, nu în sens arhimedic, ci în cel mai genuin sens paulin: „Căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1, 18).

Crucea, cheia înțelegerii lui Hristos

Pericopa evanghelică aleasă de Biserică spre a fi lecturată în cadrul Sfintei Liturghii din această Duminică a treia a Postului Mare, închinată Sfintei Cruci, se regă­sește în ultimele versete ale capitolului 8 și primul verset al capitolului 9 din Evanghelia după Marcu.

În primă instanță foarte interesant apare contextul acestor afirmații ale Mântuitorului Iisus Hristos, așa cum sunt ele consemnate și transmise de autorul celei de-a doua Evanghelii din ordinea canonică a scrierilor Noului Testament. Aflându-se împreună cu ucenicii Săi prin satele din preajma Cezareii lui Filip (Marcu 8, 27), Mântuitorul îi chestionează pe aceștia în legătură cu identitatea Sa: „Cine zic oamenii că sunt?" (Marcu 8, 27). Răspunsul acestora, care exprimă de fapt convingerea lumii, sunt variate: Ioan Botezătorul, Ilie sau unul dintre proroci (Marcu 8, 28). Mântuitorul însă continuă cu o a doua întrebare, mai insistentă și totodată mai directă: „Dar voi cine ziceți că sunt Eu?" (Marcu 8, 29). Răspunsul la această a doua întrebare este oferit de Petru, în numele tuturor celor doisprezece: „Tu ești Hristosul" (Marcu 8, 29). Descrierea ulterioară a scenei din finalul capitolului 8 arată limpede că Petru (și implicit toți ceilalți ucenici) înțele­geau sau cunoșteau identitatea Învățătorului mai mult decât lumea, dar nedeplin. După ce Iisus vestește prima dată pătimirile Sale din Ierusalim (Marcu 8, 31), Petru „îl ia de o parte" (Marcu 8, 32), încercând să-L convingă dojenitor să renunțe la această intenție. Atitudinea lui Petru determină răspunsul drastic al Mântuitorului, dificil de imaginat cu puțin timp înainte: „Mergi înapoia Mea, satano!" (Marcu 8, 33). Imediat după acest dialog al iden­tității, Evanghelia după Marcu redă îndemnurile lui Hristos în privința urmării Lui, care alcătuiesc textul pericopei evanghelice din slujba Sfintei Liturghii a Duminicii a treia din Post, a Sfintei Cruci. Cu alte cuvinte, Evanghelia după Marcu construiește un discurs teologic în care identitatea lui Iisus Hristos este nedespărțită de luarea crucii.

Doar în lepădarea de sine, în luarea crucii și în urmarea Mântuitorului ajung creștinii la înțelegerea corectă a identității Lui, căci aceasta din urmă nu poate fi înțeleasă decât prin prisma smereniei și răstignirii, la care sunt chemați toți cei ce doresc să Îl urmeze.

Crucea, singura cale spre Hristos

Îndemnul de urmare a Lui pe care Hristos îl adresează ucenicilor și mulțimii chemate nu este exprimat oricum, ci este integrat într-un proces, având o etapizare precisă, pedagogică. În primul rând, de la acest exercițiu nu este nimeni exclus. Accesarea lui este liberă pentru oricine voiește. Constrângerile de orice fel sunt cu desăvârșire excluse. Adevărata urmare a lui Hristos este doar cea care se hrănește cu voia liberă. Hristos nu silește pe nimeni, nici măcar în a-L iubi.

În al doilea rând, această in­tenție și decizie liberă și conștientă de a-L urma pe Mântuitorul se cuvine a fi secondată de lepădarea de sine. Cine alege liber să Îl urmeze pe Hristos trebuie să se lase în mâinile Lui, să se încredințeze Lui, să se lase în voia Lui. Să Îl lase pe Hristos să conducă. Verbul grecesc care indică această lepădare de sine (ἀπαρνέομαι) poate avea și o semnificație chiar mai categorică - negare de sine. Evident, acest sens nu trebuie înțeles ca o dizolvare a propriei identități, ca o anulare absurdă a propriei subiec­tivități, ci ca o renunțare de bunăvoie la (con)ducerea propriei vieți în favoarea călăuzirii pe care Se oferă să o preia Hristos pentru fiecare dintre noi. Alegerea de a-L urma și de a-I încredința viața noastră este continuată, potrivit celor transmise de Evanghelia după Marcu, de un al treilea pas - luarea crucii. Cuvântul din originalul grecesc (αἴρω) poate însemna și „a te lăsa (a fi) însoțit de ceva". Astfel, luarea crucii trimite la înțelegerea potrivit căreia omul credincios care își ia crucea face, de fapt, exercițiul de a accepta această realitate a crucii în viața lui.

Ce înseamnă să accepți crucea în viața ta? Înseamnă să trăiești permanent cu perspectiva propriei răstigniri, care nu se va petrece bineînțeles la modul fizic, ci la cel duhovnicesc, mistic. Răstignirea mea înseamnă răstignirea propriului ego, jertfirea propriei voințe ca încredințare a vieții în purtarea de grijă a Mântuitorului, Care, ca un Pedagog desăvârșit, va ști mai bine decât mine cum să îmi rânduiască viața aceasta pământească, pentru a o arvuni pe cea veș­nică. Pentru că nimic din tot ceea ce ne înconjoară în această viață pământească și lume văzută nu se poate apropia, ca impor­tanță, de valoarea sufletului nostru. De fapt, încre­dințându-I lui Hristos viața noastră pământească ne facem un mare bine propriului nostru suflet, pentru că Hristos va călăuzi această viață numai în interesul mântuirii noastre, chiar dacă pedagogia Lui uneori presupune refuzul unei fericiri standardizate la nivel pământesc, lumesc. Toată această urmare a lui Hristos, care presupune renun­țarea la sine și răstignirea propriei voințe are ca scop unic câștigarea sufletului fiecăruia, adică mântuirea. Iar Hristos descrie în final mântuirea drept vedere a Împărăției lui Dumnezeu, venind întru putere. Părtășia la această Împărăție nu este rezervată însă celor care pleacă din această viață, ci poate fi pregustată chiar și aici, în această viață, căci Biserica este Împărăția care ne întâmpină deja, amintindu-ne constant cuvintele Mântuitorului, că trăim în lumea aceasta, dar nu suntem din ea.