Sunt creştin dinăuntrul sau din afara Bisericii?

Evanghelia duminicii a IV-a după Paşti

(a Slăbănogului de la Vitezda)

Ioan 5, 1-15

1. După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.

2. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare.

3. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.

4. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.

5. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.

6. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?

7. Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.

8. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.

9. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă.

10. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul.

11. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă.

12. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă?

13. Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.

14. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.

15. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

Nu ne oprim acum să istorisim minunea pe care o săvârşeşte Mântuitorul asupra bolnavului ce suferea de 38 de ani. Evanghelistul Ioan descrie lămurit cele petrecute. Dorim în schimb să facem o scurtă tâlcuire a evenimentului. „Cazul“ nu trebuie văzut doar individual. Bolnavul suferind de mulţi ani, care nu avea om să-l arunce în scăldătoare, reprezintă omenirea Vechiului Testament care aştepta un izbăvitor şi care a venit în persoana Dumnezeu-Omului Hristos, Vindecătorul şi Mântuitorul lumii. În locul unei singure scăldători vindecătore, El va întemeia Biserica, cu zeci de mii de lăcaşuri, izvor de vindecări pentru toţi cei ce intră prin apele Botezului, iar apoi vieţuiesc în ea, ca într-o veritabilă Casă a Milei, de unde fiecare primeşte, pe măsura credinţei şi a faptelor, tot ceea ce sufleteşte este necesar pentru viaţa de aici şi de dincolo.

Având aceste coordonate, ne propunem pentru astăzi să observăm deosebirea între creştinii dinăuntrul Bisericii şi cei din afara ei, plecând de la imaginea evanghelică a bolnavilor care intrau în scăldătoare (şi se vindecau!) şi cei care rămâneau pe margine, într-o dureroasă şi zadarnică aşteptare. Intuiţi, credem, aspectul pe care vrem să-l evidenţiem.

Despărţirea de diavoli

Există o deosebire fundamentală între creştinul autentic, mlădiţă vie în viţa Hristos (Ioan 15, 5), pentru care Sfânta Liturghie înseamnă uşa de intrare în Rai, şi părutul-creştin, cel doar cu numele, care priveşte Biserica doar ca pe un monument de artă, iar ceea ce se petrece în ea, ca pe un spectacol plăcut privirii. Propriu-zis, cel de-al doilea nu poate fi numit creştin. Denumirea lui reală este cea de spectator. Nu vrem să folosim multe cuvinte, sperând că din puţine, dar spuse direct, fiecare vom înţelege în ce categorie ne situăm. Pentru a fi creştin cu adevărat, nu este suficient să fii botezat, iar după aceea să ai legătură cu Biserica doar la Crăciun, la Paşti, la vreo cununie sau atunci când asupra-ţi se abate vreun necaz.

Creştinul, în accepţiunea deplină a cuvântului, este cel care se ţine strâns de Sfânta Biserică, precum pruncul de poala maicii lui; cel care ascultă de poruncile Bisericii, precum copilul cuminte ascultă poruncile părinţilor. Trebuie să mai spunem că nici simpla participare la sfintele slujbe nu te situează automat înăuntrul Bisericii. Dacă nu participi cu evlavia necesară eşti tot un spectator. Să fim atenţi, în acest sens, că se poate pleca de la Biserică mai încărcaţi de păcate, mai întunecaţi la chip decât am venit; sau, aşa cum este de dorit, mai luminaţi, mai îmbunătăţiţi.

Este grăitoare sub acest aspect următoarea pildă din Pateric: „Fericitul Avva Pavel, ucenicul sfântului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta: odată, mergând la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, au intrat în sfânta biserică ca să săvârşească sfânta slujbă, iar fericitul Pavel lua seama la fiecare dintre cei care intrau în biserică, ca sa vadă cu ce fel de suflet intra la slujbă, că avea şi acest dar, dat lui de la Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrazurile, unii altora. Şi intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel, şi văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se de dânsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi dracii ţinându-l de amândouă părţile, iar pe sfântul lui înger - departe, mergând după dânsul, posomorât şi trist. Iar Pavel lăcrimând şi bătându-şi cu mâna pieptul, şedea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i se arătase aşa... După ce s-a isprăvit slujba, iarăşi lua aminte Pavel la feţele celor ce ieşeau din sfântul lăcaş. Deci vede pe bărbatul care maiânainte intrase întunecat la faţă, că iese luminat, alb la trup, iar pe îngerul său aproape de dânsul, mult bucurându-se. Iar Pavel l-a rugat pe omul cu pricina să-i spună cum i-a dăruit Dumnezeu această schimbare. Iar omul vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără sfială cele pentru sine, zicând: „Eu sunt un om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în grele păcate, până acum. Dar intrând în sfântul lăcaş, am auzi cuvintele lui Isaia, prorocul: „Spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi vicleşugurile din inimile voastre...“ (Isaia 1, 16 ş.u.); Iar eu, nevrednicul, de cuvintele proorocului umilindu-mă şi suspinând, am zis către Domnul: Ţie, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, mă făgăduiesc să lepăd toate fărădelegile şi-Ţi voi sluji cu curată ştiinţă!... Cu aceste făgăduinţe am ieşit mai înainte din biserică...“.

Scuzele de la spovedanie

Mesajul acestei pilde este de a ne strădui să folosim darurile Bisericii pentru a ne lumina sufletele, nu a le întuneca mai tare. De a ne integra cu adevărat în atmosfera Bisericii, nu a rămâne pe dinafară. De câte ori preoţii duhovnici nu „trag“ de noi, îndemnându-ne la înlocuirea patimilor cu fapte de virtute, încercând astfel să ne treacă pragul Bisericii, spre a fi înăuntru, iar noi răspundem cu o naturaleţe copilărească: „Da, părinte, aveţi dreptate, dar eu - ştiţi - din motivul cutare sau cutare, nu pot să fac asta, sau să renunţ la cutare lucru; nu pot să vin la Sfânta Liturghie pentru că....“ etc. etc., amăgindu-ne că ne-am spovedit, că suntem creştini buni, dar în realitate rămânând, în continuare, simpli spectatori ai creştinismului. Sau, cum se mai spune, „creştini fără biserică“.

Credem că duhovnicul este dator să spună mai direct şi personal aceste lucruri, nu numai la modul general. Când ne cunoaşte mai bine şi vede că suntem în situaţie de autoamăgire, el trebuie să ne atragă atenţia că prin unele dintre faptele noastre săvârşite în Sfântul Lăcaş (vorbire, umblare de colo-colo, foşnire de pungi, sărutare zgomotoasă a icoanelor, jignirea celor din jur etc.), cât şi din afara lui (fapte de care nu pomenim, căci se ştiu) nu suntem creştini, ci spectatori. Trebuie, în acest sens, să cerem părerea duhovnicului, întrebându-l direct, desigur între patru ochi: „Părinte, mă cunoaşteţi de atâţia ani, ce părere aveţi, sunt creştin sau doar mă amăgesc că sunt? Şi dacă nu sunt, ce ar trebui să fac?“ Şi preotul, cu tactul necesar, va răspunde fiecăruia potrivit datelor concrete, personale. Credem că este absolut necesară şi mântuitoare o astfel de oră a adevărului! Nici preotul nu trebuie să se sustragă de la un astfel de dialog, nu numai cu propriul duhovnic, dar chiar şi cu credincioşii. Când aveţi ceva de reproşat sau de atenţionat, sau vedeţi ca preotul greşeşte într-un fel sau altul, vă îndemnăm să va adresaţi, tot între patru ochi, fireşte: „Părinte, cutare faptă sau vorbă cred ca este greşită...“ Şi preotul, în urma acestui dialog lămuritor, îşi poate îndrepta greşeala, sau, dacă crede că nu a greşit, poate da explicaţiile necesare.

În afară sau înăuntru?

Întorcându-ne la mesajul evangheliei de astăzi, trebuie să realizăm că nimeni nu se mai poate plânge că nu are om să-l arunce în scăldătoare: Omul Hristos, aşteaptă în fiecare minut din zi şi noapte să fie strigat, iar Biserica, Vitezda noastră, a tuturor, are apele pregătite pentru vindecarea oricărei dureri. Chemarea noastră specială pentru ziua de azi este să ne întrebăm serios, consultând, fireşte, duhovnicii noştri, dacă suntem în Biserică sau în afara ei.

Întrebarea şi-o adresează tot mai des membrii marcanţi ai comunităţilor protestante care, ştiindu-se rupţi de Biserica cea Una, se întreabă îngrijoraţi: suntem în sau în afară? De aceea, mulţi dintre ei se îndreaptă înspre Ortodoxie, fapt remarcat nu numai în Europa occidentală, ci şi în America sau pe alte continente.

Trebuie să mai reţinem că nici simplul fapt de a fi botezat ortodox nu-i suficient pentru a fi cu adevărat în Biserică, ci trebuie împlinite anumite cerinţe, aşa cum am spus mai sus. Să nu întârziem, aşadar, să avem curajul sincerităţii şi, mai ales, curajul de a trece hotărâţi pragul Bisericii, nu numai în sens fizic, ci şi spiritual. Recitind pericopa evanghelică de astăzi, vom vedea cum, spre finalul ei, ni se dezvăluie că bolnavul cu pricina ajunsese suferind în urma unor păcate grele. Asemenea lui suntem, poate, şi noi. De aceea, după ce ne vom spovedi fără a ascunde ceva şi ne vom hotărî să rupem cu faptele care ne-au situat în afara creştinismului, cuvintele Domnului adresate slăbănogului se vor potrivi şi nouă: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!“