Viața noastră pământească, temelia vieții veșnice

Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr) Luca 16, 19-31

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți. 

Pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă două personaje: un bogat, căruia nu i se dă nici măcar numele, și un om sărac și bolnav, pe nume Lazăr. În planul vieții pământești, primul este înfățișat ca un om cu o stare materială de excepție, întrebuințată într-un mod egoist, cu un dispreț total față de semenii săi. „Se îmbrăca în porfiră și vison”, adică în veșminte scumpe și greu de găsit, purtate doar de conducătorii de stat și de cetăți, de oamenii cu averi foarte mari. Despre același bogat, Mântuitorul mai spune că se veselea „în chip strălucit” în toate zilele. În contrast cu el, trăia un sărac, un oarecare Lazăr, care zăcea în fața porții bogatului, în tovărășia câinilor vagabonzi, care îi lingeau bubele. Așadar, Lazăr era și bolnav, lipsit de hrană, încât ar fi dorit să guste măcar din resturile care cădeau de la masa bogatului, dar nici de acestea nu se învrednicea. Aceasta este prima parte a tabloului înfățișat de pericopa evanghelică, un tablou sumbru care se perpetuează până în zilele noastre.

Partea a doua se petrece după moarte, în lumea veșniciei. După moarte, sufletul lui Lazăr cel sărac a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, adică în Rai, în locul fericirii veșnice. În schimb, după ce a murit, bogatul a ajuns în chinuri, în iad, în locul numit, în alte părți din Sfânta Scriptură, „focul nestins”, „iezerul de foc” sau „întunericul cel mai din afară, unde vor fi plângerea și scrâșnirea dinților”, „gheena focului”, „cuptorul de foc”. Cu alte cuvinte, pe baza faptelor, fiecare își primește răsplata sau pedeapsa, așa cum se va întâmpla cu fiecare dintre noi, când va avea loc judecata numită particulară a fiecărui suflet. Deci viața noastră pământească, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, este temelia vieții noastre viitoare.

Nimeni nu poate trece peste dreptatea lui Dumnezeu

Pericopa evanghelică ne înfățișează în continuare dialogul care are loc între bogat și Patriarhul Avraam din Vechiul Testament, în sânul căruia se odihnea acum Lazăr. Văzându-i de departe pe amândoi, bogatul l-a rugat pe Avraam să-l trimită pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-i răcorească măcar limba, în văpaia focului în care se chinuia. În replică, Avraam îi amintește starea de belșug în care a trăit el pe pământ, în contrast cu viața lui Lazăr și cele ce se întâmplă în lumea de dincolo: „Acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești” (Luca 16, 25). Avraam îi mai descoperă că orice încercare de a-i schimba soarta este zadarnică, situația fiecăruia dintre ei fiind cerută de însăși dreptatea lui Dumnezeu, care nu poate fi influențată de nimeni și de nimic.

Constatăm, totuși, că bogatul descoperă abia acum rugăciunea, prin cuvintele pe care i le adresează lui Avraam: îl roagă să aibă milă de el. După refuzul lui Avraam, îl roagă să-l trimită pe Lazăr în casa părintească, în care mai trăiau cinci frați ai săi, ca să le dea lor mărturie, ca să nu vină și ei în acel loc de chin. Avraam i-a replicat din nou că aceștia îi aveau pe Moise și pe proroci, adică legea Vechiului Testament, cu toate prevederile ei de care trebuiau să asculte. Prin aceasta se înțelegea totalitatea poruncilor religios-morale descoperite de Dumnezeu. 

Asumarea cu mulțumire a vieții este virtutea care ne introduce în Rai

Meditând asupra acestor parabole, este firesc să facem câteva reflecții asupra ei. În primul rând, trebuie să reținem că starea de osândă sau de fericire veșnică nu este determinată sau condi­ționată de starea materială de pe pământ a oamenilor. Bogatul a ajuns în iad pentru că n-a știut ce este iubirea de aproapele, n-a știut ce este mila, dis­prețuind pe Lazăr și pe alții asemenea lui prin mândrie și aro­ganță. Bogatul nu a fost vinovat cu nimic pentru sărăcia lui Lazăr, dar a păcătuit fiindcă n-a știut să contribuie la înlăturarea acesteia ca om și ca frate al săracului. Privit din acest unghi, bogatul era mort sufle­tește încă din această viață. În ceea ce-l privește pe Lazăr, el n-a ajuns în Rai datorită sărăciei lui. Sărăcia nu poate fi considerată o virtute. În schimb, viața lui curată și asumarea stării sale triste de care a avut parte pe pământ, asemenea biblicului Iov, asumare făcută fără cârtire sau blestem la adresa lui Dumnezeu, au fost cele care l-au adus pe Lazăr în sânul lui Avraam. Altcineva în locul lui poate ar fi încercat să fure din averea bogatului sau să încerce cu sprijinul slujitorilor bogatului să ajungă la unele din bunurile sau din prisosul acestuia. Însă Lazăr era un om temător de Dumnezeu și plin de credință, dar mai cu seamă plin de iubire față de semenii săi. Credem că această iubire îi va fi deschis porțile Raiului și i-a adus avere în cer, avere care nu este altceva decât fericirea veșnică. 

După moarte, bogatul devenise sărac, iar Lazăr ajunsese bogat prin fericirea pe care Dumnezeu i-o dăruise pentru faptele sale, pentru viața sa. Dreptatea lui Dumnezeu a sfărâmat porfira și visonul bogatului, iar Lazăr era acum binecuvântatul Părintelui Ceresc, moștenitor al Împărăției pregătite pentru el și alții asemenea lui, de la întemeierea lumii. S-au adeverit astfel cuvintele regelui David, care a scris: „Bogații au sărăcit și au flămânzit, dar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmul 33, 10). 

Bogații au nevoie de săraci, nu invers

Desprindem încă o dată din această parabolă că rânduirea noastră de către Dreptul Judecător Iisus Hristos de-a dreapta ori de-a stânga Lui, adică în Rai ori în iad, depinde de felul în care ne pregătim încă din această viață pentru lumea veșniciei, de modul în care am îndeplinit faptele milei trupești și sufletești față de semenii noștri. 

Poporul român, în înțelep­ciunea lui, spune că „cel care pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. Sfântul Ioan Gură de Aur scria că nu cei săraci au nevoie de bogați, ci dimpotrivă, bogații au nevoie de săraci, căci săracul dobândește de la bogat doar o pâine și o haină, pe când bogatul dobândește, prin sărac, cerul și fericirea cea veșnică. Aceeași idee este subliniată și de un vestit predicator grec, Ilie Miniat, care sublinia: „Oamenii pe care îi ajuți cer de la tine cheia pentru a-ți deschide ușa Raiului”. Așadar, noi, ca fii ai Bisericii, să nu rămânem indiferenți sau pasivi față de cei care ne solicită ajutorul. Parabola Mântuitorului se repetă sub ochii noștri aproape zi de zi.