Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica Amintirea păcatelor şi mâhnirea căinţei

Amintirea păcatelor şi mâhnirea căinţei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 11 Feb 2011

Amintirea propriilor păcate trebuie să ne îndemne spre asumarea greşelilor săvârşite şi o căinţă sinceră. Cu toate acestea, nu ne este îngăduit să cădem în păcatul deznădejdii. Dacă disperarea ne cuprinde ori de câte ori analizăm păcatele noastre trecute, înseamnă că nu reuşim să facem acest lucru din smerenie, ci suntem încă prizonierii propriei mândrii.

Un om smerit recunoaşte cu căinţă faptul că este supus greşelii, în timp ce un om mândru este doborât de două ori de păcatul săvârşit. Prima dată prin păcatul însuşi, iar a doua oară prin rănirea provocată de acesta propriului orgoliu nemăsurat. Este greu să te consideri sfânt atunci când păcatul îţi demonstrează clar slăbiciunile manifeste. Sfântul Isaac Sirul ne-a vorbit pe larg de toate aceste aspecte.

Să ne amintim de păcate cu smerenie

"Fireşte, e bine şi potrivit ca, aducându-şi aminte de păcatele sale, să nu se socotească vrednic de purtarea de grijă a lui Dumnezeu; dar să-şi aducă aminte şi de mila lui Dumnezeu şi să se mângâie! Fiindcă adevărata încredere în Dumnezeu întăreşte gândul şi-l face tare în orice mâhnire ce vine peste el şi face omul în stare să suporte toate cu curaj. Credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu e lumina gândului care se ridică în om prin har. Fiindcă mângâierea vine la cei care rabdă ispitele întâlnite în calea a ce e mai bun din pricina încrederii în Dumnezeu, Care se apropie şi îi ajută pe cei care-L iubesc spre bine, cum spunea Apostolul şRm 8, 28ţ; şi pentru că, aşa cum spunea Proorocul, "mântuirea e pururea aproape de cei ce se tem de El" şPs. 85, 10ţ (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, vol. III, trad. diac Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 152). Atunci când ne aducem aminte de păcatele noastre este necesar să păstrăm un echilibru. Adesea, demonii ne atacă mintea cu gânduri pline de deznădejde legate de greşelile anterioare. De regulă, gândurile demonice conţin în ele o disperare ascunsă. Ele ne spun că nu ne vom mântui sau că păcatele noastre mărturisite nu au fost iertate. Astfel, demonii încearcă să ne arunce în prăpastia deznădejdii, dorind astfel să ne facă să ne îndoim de mila lui Dumnezeu cu privire la noi. De aceea, Sfântul Isaac Sirul încearcă să determine un echilibru în această privinţă: ne putem aminti de păcatele săvârşite (cu excepţia păcatului desfrânării, aşa cum spun mulţi Sfinţi Părinţi, n.n.), dar în acelaşi timp nu trebuie să ne pierdem nădejdea în mila lui Dumnezeu. În caz contrar, ne este aproape imposibil să răbdăm ispitele diavolilor, deoarece deznădejdea ne lipseşte de orice curaj şi îndrăzneală împotriva atacurilor lor. Amintirea păcatelor nu trebuie să lucreze în noi gândul lipsei de grijă a lui Dumnezeu cu privire la persoana noastră. Din contră, această amintire plină de smerenie trebuie să ne aducă o încredere mai mare în puterea, mila şi purtarea de grijă pe care Dumnezeu ni le oferă pe parcursul vieţii noastre. Faptul că am fost izbăviţi de acele păcate este o dovadă în plus privind atenţia pe care Dumnezeu ne-o acordă. Cum ar putea Cel care ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine să ne uite sau să ignore necazurile prin care trecem?

Roadele bune ale mâhnirii pentru păcate

"Căci dacă o vreme ai fost unul ce se purta ca un adevărat vrăjmaş, acum te alipeşti cu voinţa ta de mâhnirile căinţei. Eşti unul care lucrează dreptatea, iar harul lui Dumnezeu se alipeşte de tine oriunde. Chiar şi atunci când îngăduie să fii foarte mâhnit, El nu se depărtează de la tine. Ci face aceasta ca să primeşti dovada ajutorului Său; precum şi ca să te mâhneşti în vederea fricii de Dumnezeu şi să dai dovadă că pentru ea suferi chinurile. Şi astfel gândul tău face loc îndrăznelii, ca să nu ţi se pară că ai umblat în întregime în odihnă fără a fi făcut experienţa de a răbda împreună cu Dumnezeu durerile ce sunt pe măsura greşelilor tale de odinioară" (Cuvinte către singuratici, vol. III, p. 153). Având în vedere că în momentul de faţă ne amintim de păcatele noastre şi ne mâhnim din cauza lor, este clar că dorim să le lepădăm definitiv şi am părăsit calea rea pe care o urmam înainte. Sunt două lucruri pe care le sădeşte amintirea smerită a greşelilor noastre: frica de Dumnezeu şi dovada că avem nevoie de ajutorul Lui în toate. Dacă nu există în noi frica de Dumnezeu, înseamnă că nu ne-am lepădat cu adevărat de toate răutăţile săvârşite înainte. Încă mai iubim păcatul. Încă mai dorim nedreptatea. Încă mai sperăm să ni se permită să ne facem voia proprie indiferent de circumstanţe. Frica de Dumnezeu nu trebuie confundată, însă, cu o teamă morbidă. Trebuie să conştientizăm cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult rănim această iubire atunci când păcătuim. Această teamă iubitoare ne determină să realizăm că avem nevoie de ajutorul Lui în tot ceea ce înseamnă viaţa noastră. Omul nu poate face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, înainte de a ne aminti orice fărădelege săvârşită, sau înainte de a permite unui gând de acest fel să ne tulbure inutil, avem nevoie să ne rugăm intens. Oricum, niciodată nu vom putea să spălăm nedreptăţile săvârşite prin necazurile suportate. Doar mila şi iertarea lui Dumnezeu pot să ne ofere acest lucru. Sun Tzu avea dreptate când spunea că înţelepciunea nu constă în a echilibra o sută de înfrângeri prin o sută de victorii. O singură clipă de pocăinţă învinge o viaţă de păcat. De aceea este bine să ne ferim şi de excesul de zel în privinţa amintirii păcatelor: căderea în deznădejde. "Adu-ţi aminte în toată vremea de păcatele tale, ca să te păzeşti pe tine însuţi, ca aducându-ţi aminte de ele să poţi stărui în chip dulce în mâhnirile şi durerile care-ţi vin, într-o pătimire pentru ele care face inima ta să sufere. Adu-ţi aminte cât de mari şi de multe sunt ele, dar nu-ţi adu aminte de ele spre pierzania ta de dreptatea ta, ca să nu ţi se întâmple să fii de două ori datornic. Prima dată pentru că uiţi de datoria ta faţă de Dumnezeu, adică de multele şi marile păcate pe care El ţi le iartă şi de harul prin care uită marile greşeli pe care le-ai săvârşit şi nu te face să pieri şi, mai presus de orice, te lasă să te apropii de El prin bunăvoirea Lui. A doua oară pentru că socotindu-te drept părăseşti ostenelile pentru ceea ce e mai bun şi te scuteşti de ceea ce trebuie să rabzi pentru ele tot timpul vieţii tale. Şi astfel înălţându-te vei cădea în murmur şi în laşitate, şi vei întâlni judecata hărăzită lui Satan şIs 14, 12-15ţ, fiindcă ai uitat lucrurile tale dinainte atât de urâte şi de necinste" (Cuvinte către singuratici, vol. III, pp. 154-155).

Amintirea de păcate şi harul divin

Sfântul Isaac Sirul ne-a explicat în amănunţime valoarea amintirii propriilor noatre păcate. Un lucru mai important constă însă în precizarea limitelor acesteia. Amintirea păcatelor nu trebuie să ne împingă la deznădejde, la fel cum iertarea lor nu trebuie să ne provoace o lipsă de atenţie asupra viitoarelor ispite. Sfântul Isaac Sirul rezumă aceste două direcţii într-un pasaj extraordinar: "Cine uită măsura păcatelor sale, uită şi măsura harului lui Dumnezeu faţă de el. Fiindcă uită şi câtă osteneală şi ispăşire datorează lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite împotriva Lui şi a puterii Lui. Cine îşi aduce aminte necontenit de greşelile şi păcatele sale, acela socoteşte puţin lucru toate ostenelile şi mâhnirile care îi vin atât de voie, cât şi de nevoie. Şi, ajuns smerit, mulţumeşte pentru ele" (Cuvinte către singuratici, vol. III, p. 155). Smerenia este adevăratul rezultat al unei mâhniri corecte pentru păcatele săvârşite. Nici mândria, nici deznădejdea nu ne aduc un folos în această direcţie, ci doar mulţumirea pentru izbăvirea dată de harul divin...