Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi

Boethius, Mângâierile filozofiei, Cartea IV, II, Proza VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 72, pp. 148-149

„O înțeleaptă organizare cruță pe cel pe care nenorocirea l-ar putea face mai rău și nu-l lasă să sufere pe cel ce nu poate răbda. Altul este omul desăvârșit prin toate virtuțile, sfânt și apropiat de Dumnezeu; pe acesta providența până într-atât îl ferește de nenorocire, încât nu-l lasă să fie atins nici de boli. (...) Dar se întâmplă adesea ca posturile de înaltă răspundere să fie încredințate celor buni, iar răutatea să fie nimicită. Altora providența le împarte fericirea proporțional cu nenorocirea, după calitatea sufletelor lor; pe unii îi mușcă, pentru ca ei să nu se moleșească într-o fericire îndelungată, îngăduie ca alții să fie puternic zguduiți, pentru ca virtuțile lor sufletești să se întărească prin practica și exercițiul răbdării. Unii se tem mai mult decât trebuie de ceea ce de fapt pot să suporte, alții disprețuiesc mai mult decât trebuie ceea ce nu pot să suporte; pe aceștia experiența îi duce la cunoașterea de sine. Unii și-au dobândit cu prețul unei morți glorioase un nume venerabil de-a lungul secolelor, alții, neînfrânați în fața torturilor, au dat celorlalți exemplu că virtutea nu este învinsă de suferințe; că acestea se petrec de regulă, cu rânduială și în interesul celor ce par a le suporta, este departe de orice îndoială. Aceeași explicație are și faptul că tuturor celor răi li se întâmplă când neplăceri, când lucruri dorite. De neplăcerile acestora desigur că nimeni nu se miră, fiindcă toți socot că ei au meritat răul; pedepsele lor pe alții îi abat de la nelegiuiri, iar pe ei îi corectează; și bucuriile lor sunt pentru cei buni pildă elocventă de ceea ce trebuie să judece despre o astfel de fericire, pe care o văd adesea în serviciul celor răi. În această chestiune cred că se poate ține seamă și de posibilitatea de a fi unul cu un temperament așa de iute și de nestăpânit, încât lipsa de cele necesare să-l împingă până la nelegiuire; providența vindecă boala acestuia, dându-i ca leac avere multă. Privindu-și conștiința pătată de ticăloșie și comparându-și avuția cu sine, se teme poate să nu-i fie dureroasă pierderea bunurilor, a căror folosire îi este plăcută; își va schimba deci conduita și, în teama sa de a nu-și pierde avuția, se va lăsa de rele. (...) Deseori acea providență supremă a dat dovadă și de acest extraordinar miracol, încât cei răi să facă pe cei răi buni. Fiindcă uneori suferă nedreptăți din partea celor mai răi dintre ei, aprinzându-se de revoltă împotriva nedrep­tăților, se întorc la roada virtuții, dorind să nu mai fie asemenea acelora pe care-i urăsc. Căci numai puterea divină este aceea pentru care și răul să poată fi un bine când, folo­sindu-se de el cu măsură, ajunge la realizarea vreunui bine. Există o ordine care îmbră­țișează toate și cel ce și-a părăsit locul pentru a intra în altă ordine de lucruri rămâne totuși înlăuntrul ordinii, pentru ca să nu se facă loc la nimic întâmplător în împărăția providenței.” 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia IX, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, pp. 112-113

„(...) Să nu fim nerecunoscători, că să facem fapte de virtute vrednice de binefacerile Lui și de o atât de mare purtare de grijă. Făcând așa, Îl chemăm și mai mult în ajutor.

Vă rog, dar, să nu trândăvim, ci fiecare din voi să se gândească în fiece clipă, de e cu putință, nu numai la binefacerea ce a făcut-o Dumnezeu cu tot neamul omenesc, ci și la binefacerile făcute cu fiecare din noi; nu numai la cele mărturisite și știute de toți, ci și la cele personale și tăinuite celorlalți oameni. Așa vei putea mulțumi necontenit Stăpânului. Aceasta-i cea mai mare jertfă, cea mai desăvârșită ofrandă; aceasta ne este pricină de îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. Și cum? Am să vă spun eu! Cel care frământă necontenit în mintea lui aceste gânduri, cel care-și cunoaște bine nimicnicia sa, cel care se gândește la nespusa și covâr­șitoarea iubire de oameni a lui Dumnezeu, Care rânduiește viața noastră nu după cum merită păcatele noastre, ci după bunătatea Lui, ei bine, un om ca acesta își pleacă gândirea, își zdrobește cugetul, își micșorează toată mândria și îngâmfarea, învață să fie smerit, să disprețuiască slava acestei vieți, să-și râdă de toate cele văzute, să se gândească la bunătățile cele viitoare, la viața cea veșnică și fără sfârșit. Un om cu un astfel de suflet aduce lui Dumnezeu jertfă adevărată și bine plăcută, după cum spune profetul: Jertfa lui Dumnezeu duh umilit; inimă înfrântă și smerită, Dumnezeu nu va urgisi (Psalmi 50, 18). Pe slugile cele cu judecată sănătoasă nu-i îndreaptă atât pedepsele și osândele, cât binefacerile și conștiința că nu sunt pedepsiți după cât merită pentru păcatele lor.” 

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)