Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Patristica Cu Sfinții Părinți pe calea liniștirii

Cu Sfinții Părinți pe calea liniștirii

Un articol de: Eugen Maftei - 11 Oct, 2019

„Câștigă-ți liniștea, frate, ca pe un zid tare”, ne sfătuia Sfântul Efrem Sirul cu veacuri în urmă, presimțind, parcă, ispita tot mai mare care ne va pune la încercare, mai ales în aceste vremuri. Neliniștea, stresul, anxietatea, tulburarea și depresia sunt stări tot mai des întâlnite în zilele noastre. Părinţii Bisericii ne ­învaţă să fugim de grijile cele multe care ne tulbură liniștea și ne întorc mintea de la Dumnezeu.

Psihologii și psihiatrii trag semnale de alarmă și încearcă să găsească remedii la ceea ce tinde să devină boala secolului. Există, fără îndoială, și factori de natură medicală, iar anumite cazuri necesită o atenție specială. Și totuși, adevăratele cauze, cele profunde, trebuie căutate în altă parte. Întâi de toate, trebuie spus că starea de neliniște este o urmare a depărtării de Dumnezeu, a lipsei unei vieți duhovnicești. În prezența lui Dumnezeu nu ai cum să fii ne­liniștit, nu ai cum să fii tulburat; în prezența Lui nu simți decât bucurie și pace; prezența Lui îți dă siguranță, încredere și putere, prezența Lui dă sens vieții.

Roadele Duhului – ne spune Sfântul Apostol Pavel – sunt: dragostea, bucuria, pacea (Galateni 5, 22) și celelalte daruri care, toate, arată că trăim și umblăm în Duhul. Dacă nu simțim aceste daruri în viața noastră, înseamnă că ne-am depărtat de Dumnezeu. Și atunci, cum ne apropiem de El? Nu există, desigur, decât o singură cale: rugăciunea. Dar cum să te rogi dacă mai întâi nu te liniștești ca să te așezi la rugăciune? Pare a fi o capcană – și chiar este – din care omul modern nu reușește să iasă: este neliniștit și de aceea nu se poate ruga, şi, întrucât nu se roagă, nici nu se liniștește și se depărtează tot mai mult de Dumnezeu.

Sfinții Părinți, sesizând această capcană, ne arată cum anume putem ieși din ea: fugind de grijile cele multe care ne tulbură liniștea și ne întorc mintea de la Dumnezeu. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Liniștea fără de griji este mai cinstită decât arătarea în lucruri”, iar Sfântul Isaac Sirul arată că „omul cel cu multă grijă blând și liniștit nu se poate face”. La fel, Sfântul Petru Damaschinul scrie: „Tuturor le sunt de mare folos liniștea și fuga de multe lucruri și de anumiți oameni”.

Creștinul nu se îndoiește de folosul acestor sfaturi, pentru că știe că Părinții le-au aplicat ei înșiși cu succes în viața lor, și se întreabă dacă el, trăind în lume, le poate împlini. Am putea spune că astăzi, mai mult ca oricând, să-ți găsești liniștea este greu, nu însă imposibil. Creștinul de azi, preocupat tot mai mult de împlinirea sa profesională, de carieră, de succes, își pierde nopțile studiind, își risipește energia din timpul zilei muncind până la epuizare, alergând în stânga și în dreapta, și nu mai are timp de Dumnezeu. El se consumă în tot felul de planurile de viitor sau încearcă să trăiască - după un cuvânt al Mitropolitului Antonie de Suroj - „cu câțiva centimetri mai înainte”, uitând să trăiască prezentul. El se împrăștie în multele griji ale vieții și nu se mai poate îngriji de cele cu adevărat importante, care trebuie făcute acum. El uită de îndemnul Mântuitorului de a nu se îngriji excesiv de ziua de mâine (Matei 6, 25-34), uită că fără de El nu poate face nimic (Ioan 15, 5) și se încrede doar în forțele lui. Dacă uneori eșuează, dezamăgirea este atât de mare, pentru că și-a canalizat toate forțele în realizarea acelui proiect, iar sentimentele ne­putinței și inutilității încep să-l stăpânească.

Cum deci să fugim de această împrăștiere, de această risipire în lucruri mărunte și să aducem liniștea în sufletul nostru? Sfântul Ioan Scărarul spune că liniștea este de două feluri: trupească și sufletească. „Liniștea trupului este buna rânduială și așezare a sim­țurilor și a deprinderilor trupești. Iar liniștea sufletului este bu­na-cuviință a gândului și cugetare nejefuită”. Cu alte cuvinte, vorbim despre o liniște exterioară și despre una interioară. Pentru a ne putea aduna din risipire, este nevoie atât de una, cât și de cealaltă. Liniștea trupului este prima treaptă și presupune un control al simțurilor și deprinderilor pentru a se izola, măcar pentru un scurt timp, de cei din jur, de zgomot și de tot ceea ce ne-ar putea distrage atenția. Odată depășită această treaptă, se ajunge la li­niștea interioară sau a sufletului, care presupune, mai întâi de toate, paza minții, a gândurilor, până ce „se va omorî - cum spune Sfântul Isaac Sirul - lumea din inima noastră”. Atunci, simțurile, fără a fi anihilate, „vor fi odihnite”, pentru a face loc lucrării harului. Apoi mintea va încerca să interiorizeze tot mai mult rugăciunea, va coborî în inimă, se va uni cu inima și astfel va lucra necontenit rugăciunea, ființa noastră întreagă va deveni rugăciune, unindu-se cu însăși respirația noastră. În această stare, omul se va dezlipi cu totul de cele de jos și va ajunge la vederea luminii necreate, care este - cum spune marele dascăl al isihasmului, Sfântul Grigorie Palama - semnul unirii desă­vâr­șite cu Dumnezeu și al pregustării fericirii veșnice.

Aceasta este practica rugăciunii isihaste, pe care au exersat-o sfinții de-a lungul veacurilor și la care se ajunge, evident, după multă stăruință. Aceasta este rugăciunea curată, care este însoțită de înfrânare, de pocăință, de ascultare și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Și totuși, rugăciunea este un dar al lui Dumnezeu și, ca orice dar, se oferă tuturor celor care, de bunăvoie, i se deschid Lui. Important este deci să punem început acestei lucrări, iar Dumnezeu va împlini neputința noastră și ne va ridica, pe măsură ce vom stărui, mereu la o treaptă mai înaltă.

Este greu să ajungem la o astfel de stare fiind în lume, dar nu imposibil. Dovada vine de la Sfântul Nicolae Cabasila, el însuși un laic angajat în treburile cetății. Cabasila propune un isihasm sacramental, care integrează viața o­mu­lui în ritmul liturgic, oferindu-i astfel posibilitatea unirii cu Dumnezeu și a simțirii Lui tainice, dar reale. Lucrarea sa Despre viața în Hristos oferă, printre altele, un mic tablou al vieții de cetate din Evul Mediu bizantin. Lucrurile par că nu s-au schimbat foarte mult. Cei care voiau să-și afle liniștea o puteau face chiar și în cetate, detașându-se de cele ale lumii, alții însă își lipeau sufletul atât de mult de cele lumești, încât sufereau și erau vătămați de ele. Dacă cei din vechime puteau să-și găsească liniștea și în lume, oare nu putem și noi? Dacă părinții și bunicii noștri puteau și ei să facă acest lucru, oare nu putem și noi?

Este o mare amăgire pentru creștin să pună neputințele lui pe seama lumii. Lumea nu este nici mai bună, nici mai rea decât altădată. Lumea este mai agitată, pentru că noi o facem astfel. Ne lăsăm antrenați într-un iureș nestăvilit și contribuim noi înșine la acesta. Ne acaparează zgomotul din jur, dar țipăm și noi cât putem de tare. Și dacă am tăcea mai mult pentru a putea auzi glasul lui Dumnezeu? Și dacă ne-am opri din goana aceasta pentru a sta mai mult cu El? Atunci am înțelege, probabil, că de fapt noi nu suntem din lume, căci Hristos ne-a ales pe noi din lume (Ioan 15, 19).