Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Stai în casă! Un îndemn biblic al izbăvirii

Stai în casă! Un îndemn biblic al izbăvirii

Un articol de: Pr. lect. dr. Cătălin Vatamanu - 07 Apr, 2020

Astăzi, în contextul epidemiei de COVID-19, mesajul administrației de stat sau locale, „Stați în casă!”, îndemn asumat cu responsabilitate de membrii Bisericii, trebuie să fie cu adevărat mobilizator în a limita răspândirea virusului ucigaș. Însă, pentru unii, îndemnul „Stai în casă!” este doar un haștag virtual, valabil doar pentru ipohondri. Sfânta Scriptură, în primele sale cărți, Pentateuhul, ne avertizează asupra realității consecințelor păcatelor din viața noastră și a necesității de a ne adăposti în casă, unde să-L regăsim pe Dumnezeu lucrând binecuvântarea Sa cu noi, tainic.

Mântuirea casei lui Noe de potopul de ape distrugător al păcatului are loc la inițiativă divină: „După aceea a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: «Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea»” (Facerea 7, 1). Așadar, pentru întreaga familie a lui Noe, corabia devine, timp de 40 de zile, casă a izbăvirii, închisă și pecetluită în mod tainic de Dumnezeu, din exterior, prefigurare a Învierii, după cum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său la Coloseni. Această lucrare personală a lui Dumnezeu ne întărește credința că toți cei care, în vreme de potop al patimilor, ne vom adăposti în corabia Bisericii lui Hristos vom găsi mântuirea.

Timpul petrecut în casa izbăvirii de potopul de ape a fost, cu siguranță, o experienţă dură: claustrarea, deficiența oxigenului, absența ferestrelor și, implicit, a reperelor vizuale ce marchează trecerea timpului, lipsa mișcării, absența rutinei zilnice de lucru în afara gospodăriei, stresul necunoscutului, imposibilitatea anticipării evoluției și sfârșitului stării de acum, puțina și precara mâncare, la care se adaugă mirosul animalelor și, poate, frica de unele dintre ele. Toate acestea definesc, categoric, o experiență a constrângerii, dar care e transformată de dreptul Noe în timp al postului, rugăciunii și nevoinței, după cum ne încredințează și părintele Serafim Rose în Cartea Facerii, Crearea lumii și omul începuturilor, Perspectivă creștin-ortodoxă (ediția 2001, Sophia, p. 161).

Ruptă de relația sa cu Dumnezeu, experiența lui Noe în corabie ar putea apărea ca una statică, amorțită, o continuă lipsire de putere a trupului dominat de frica extincției, adormit în așteptarea îndelungă a unui final tragic, în care nimeni nu îți este alături. Chiar dacă agitația este mai degrabă afară (ploaia torențială, tunetele și fulgerele, izbirea valurilor de corabie, vântul, balansul amețitor din afară), viața din corabie are propriul drum, propria călătorie interioară spre o altfel de viață. E o viețuire în pace și împăcată cu Dumnezeu, o călătorie cu poliță de asigurare, pentru că viețuirea lui Noe în corabie nu înseamnă rămânerea definitivă în ea și nici plutirea în derivă, ci așteptarea ajungerii la liman, confirmată de potolirea furtunii, anunțarea stării de pace prin porumbel și ramura de măslin, coborârea cu picioarele pe pământ și răspunsul cerului sub forma curcubeului, ca legământ între om și Dumnezeu.

Facerea, capitolul 19, ne prezintă un episod din istoria lui Lot, nepotul lui Avraam, locuitor al cetății pătimașe Sodoma. Doi dintre oamenii care l-au vizitat pe Avraam la stejarul de la Mamvri sosesc în Sodoma, unde sunt așteptați de Lot la poarta cetății și invitați de îndată a se adăposti în casa sa. Locuința este înconjurată de „locuitorii cetăţii Sodoma, tot poporul din toate marginile; de la tânăr până la bătrân”, o evidentă evocare a împresurării patimilor de tot felul, un real asediu al răului asupra binelui. Ieșirea lui Lot din casă spre a-și proteja familia și oaspeții (v. 6) devine o expunere inutilă, un risc nebunesc, ce decurge, oarecum, și din ignoranța sau necredința în ajutorul divin reprezentat de cei doi oaspeți în propria casă. „Atunci Oamenii aceia, care găzduiau în casa lui Lot, întinzându-Şi mâinile, au tras pe Lot în casă la Ei şi au încuiat uşa” (v. 10). Izolarea lui Lot în casă și orbirea vrăjmașului care ajunge să se chinuie să găsească ușa (v. 11) sunt soluțiile imediate ale mântuirii lui, a familiei sale și a oaspeților minunați, pentru ca apoi, în „revărsatul zorilor”, familia lui Lot să fie extrasă din lumea păcătoasă și plasată într-o altă izolare, în cetatea Țoar (vv. 15-22), cu convingerea lui Lot că „îmi voi scăpa acolo viaţa prin Tine!” (v. 22).

În cartea Ieșirea, faraon, conducătorul politic și religios al poporului, asupritor al fiilor lui Israel, este prezentat ca un om rău, demonic, așa cum și Sfinții Părinți și scriitori bisericești îl descriu. De exemplu, Origen îl numește pe faraon diavolul, care a dus lupte și cu alți sfinți și care adesea a purtat războaie duhovnicești și a fost biruit (Omilii și adnotări la Exod, 1, 5, ediția Polirom, 2006, p. 78), Iar Patriarhul Calist îl numește „despot amarnic și nemilos”, care, dimpreună cu administratorii imperiului, poartă „chipul Satanei și al oastei lui, care nu aduc asupriri trupești necruțătoare, ci necăjesc cu sârguință și în chip neobosit sufletul” (Capete despre rugăciune, 63, în: Filocalia, vol. VIII, p. 353). Deciziile lui faraon, luate în ciuda evidenței manifestării Slavei Domnului peste cei drepți într-un timp și spațiu al revelării, au consecințe negative pentru întreg pământul. Plăgile sunt trimise de Dumnezeu spre o restabilire a dreptății. Prin urmare, casele celor care se încred în Dumnezeu sunt distincte de celelalte, realitatea delimitându-se între locuirea afară și locuirea în spațiul proniat. De aceea, ca exemplu, vestirea plăgii a șaptea este însoțită de îndemnul de izolare în casă: „Trimite dar acum să adune turmele tale şi toate câte ai la câmp, că asupra tuturor oamenilor şi vitelor, care vor fi în ţarină şi nu vor intra în casă, va cădea grindină şi vor muri” (Ieșirea 9, 19). Anunțul acesta, difuzat pretutindeni, tuturor și prin toate canalele de comunicare posibile timpului, arată milostivirea lui Dumnezeu, Care așteaptă ca tot omul, inclusiv egipteanul, să se pună la adăpost înaintea trimiterii plăgii. Fericitul Teodoret, Episcop de Cir, scoate în evidență chiar faptul că și unii dintre păgânii idolatri, încrezători cuvântului profetic, vor fi cruțați (Quaestiones in Exodum, 21).

Îndemnul de a sta în casă este mai evident în cazul ultimei plăgi, cea de-a zecea, împlinită de Însuși Dumnezeu (Ieșirea 11-12). Izbăvirea este condiționată de rămânerea în propria locuință, în izolare față de lumea din afară, dar și de însemnarea intrării cu sângele mielului pascal: „După aceea să luaţi un mănunchi de isop şi, muindu-l în sângele strâns de la miel într-un vas, să ungeţi pragul de sus şi amândoi uşorii uşii cu sângele cel din vas, iar voi să nu ieşiţi nici unul din casă până dimineaţa” (Ieșirea 12, 22). Așa cum Sfântul Chiril al Alexandriei reliefează, rămânerea în casă, adică în adâncul cel mai de taină, mai autentic și mai curat al sufletului nostru, și ungerea ușorilor cu sânge, prefigurare a Sângelui Euharistic al lui Hristos Domnul, înseamnă izbăvire: „După junghiere, poruncește să se ungă cu sângele Lui stâlpii locuințelor și pragul, nevrând ca acesta să însemne (...) decât că, cu curatul și prețiosul sânge al lui Hristos asigurăm casa noastră pământească, adică trupul, alungând moartea din neascultare, prin împărtășirea de viață. Căci împărtășirea de Hristos e viață și sfințenie. Și tulburând pe însuși nimicitorul, îl alungăm foarte departe prin ungere pe domnul uneltirilor, omorând patimile ce provin din mișcările trupești. Iar prin ușile a ceea ce am denumit adineauri casa noastră să înțelegi simțurile din noi, prin care se aduce în inimile tuturor calitatea lucrurilor și se varsă în ele mulțimea nemăsurată a patimilor” (Glafire la Ieșirea, II.2, în col. PSB, vol. 39, p. 288).

În noaptea zilelor de acum, Mielul pascal, Hristos, trebuie consumat în casele noastre sfințite de prezența Lui tainică, pentru ca la sfârșitul nopții să-L primim cu bucurie în ziua Învierii. Acum Îl mâncăm cu azimă și cu ierburi amare, după cum, parcă pentru noi, cei de acum, profetic, ne vorbește Sfântul Ioan Scărarul: „Azima e sufletul care nu are ca punct de plecare voia sa. (...) Iar prin ierburi amare să înțelegem amărăciunea care vine de la poruncă, strâmtorarea ce se naște din amărăciunea postului” (Scara, XXXI, 14, 98, în: Filocalia, vol. IX, ediția IBMBOR, 1980, p. 456).

Citeşte mai multe despre:   coronavirus  -   Dreptul Noe