Adevărata mântuitoare a feminității

Cuvântul „femeie” ne trimite multora gândul spre Eva, acea primă dătătoare de viață, care însă și-a împiedicat înveșnicirea prin păcat. Cuvântul „maică” ne călăuzește însă spre Cea care ne rămâne pururea și Mamă și Fecioară, spre vindecătoarea noastră și a întregului șir de generații care orbecăiau în așteptarea Luminii ce a răsărit odată, la Crăciun. Nedespărțită niciodată în gândirea imnografică a Bisericii de Fiul ei mântuitor, ea stăruie de veacuri în conștiința dreptcredincioșilor ca un călăuzitor reper dogmatic și iconografic de prim plan.

Tradiția Bisericii Ortodoxe n-a vrut niciodată să dezvolte o „Mariologie” aparte de profilul evoluției iconomiei hristologice, subliniază teologi ai veacului trecut. Discursul teologic despre Preacurata Maică nu apare ca un capitol separat în sumarul tratatelor de teologie, căci ea constituie mai degrabă principalul personaj secundar al misiunii pământești a Fiului ei.

Descrisă ca „Maică a lui Dumnezeu” (θεοτόκος) împotriva ereticilor nestorieni și totodată „Pururea Fecioară” (ἀεὶ Παρθένος), expresie oficializată începând cu cel de-al V-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (553 d.Hr.), Maicii Domnului i se creionează un portret în care liniile ferme ale afirmațiilor dogmatice ce o privesc nu sunt niciodată străine de trăsăturile pastelate ale intuiției imnografice și ale evlaviei concrete a vieții liturgice a poporului dreptcredincios.

Cu Biblia în mână și cu rugăciunea sfinților în gând

Dacă am vrea să căutăm sectar mărturii ale Sfintei Scripturi despre Maica Domnului înlăturând în acest demers Tradiția și evlavia de veacuri a Bisericii în ceea ce o privește, am fi surprinși de penuria de texte care o menționează direct și explicit, dar dacă ne luăm ca sprijin inteligența conștiinței bimilenare a sfinților, pe scurt Sfânta Tradiție, vom fi surprinși de bogata coloratură și profundul simbolism ce înconjoară chipul ei.

O găsim în Biblie prorocită și așteptată deja din Vechiul Testament, apoi primind Buna Vestire, născând minunat pe Fiul ei, fugind departe de Irod ca să-L scape de moarte, iar apoi pierzându-L în Ierusalim, prezentă activ mijlocitoare la Nunta din Cana Galileei și vizitându-și Fiul în timp ce predica mulțimilor însetate de cuvânt și însănătoșire, iar mai apoi plângând amar la piciorul Crucii „sfârșitul” Lui ­profund nedrept. Ea este vârful pur omenesc al istoriei Vechiului Legământ, în care se adună toată râvna de generații a căutării mult așteptatului Mesia, ea adună în ea sfințenia de generații a drepților Vechiului Testament, ajungând să nu mai aibă pată și să fie demnă de un loc unic în istorie și veșnicie: să fie Maică Preacurată a lui Dumnezeu.

Schițe ale unui portret dogmatic

În ea converge sensul întregii istorii, ne spune Sfântul Ioan Damaschin (De fide ort. III, 12 P.G. 94, 1029-32), ea este noua Evă, care repară cu asupra de măsură greșeala celei dintâi, născând Izvorul Sfințeniei înnoitoare a întregii omeniri. Ea este chip al Bisericii, căci așa cum în Biserică încape neștirbită plenitudinea Dumnezeieștii Descoperiri în omenitatea Fiului întrupat, pe care lumea întreagă nu-L poate încăpea nici cu gândul, tot așa Pururea Fecioara Maria este cea care realizează cel mai adânc printre oameni profunzimea Întrupării care se săvârșește pentru noi în pântecele ei, remarcă Vladimir Lossky, teolog rus laic al secolului trecut (V. Lossky, „Panaghia”, în À l’image..., 1967, p. 198). Astfel, așa cum Biserica este păzitoarea și cea care veghează la conservarea întocmai a Tradiției, tot așa Maica Domnului păstrează în inima sa întreaga paletă a cuvintelor profetice despre Fiul său.

Ea este plinirea prorociilor, „plinirea vremii” iconomiei mântuirii, căci s-a făcut sălaș primitor al Celui Preaînalt. Ea va realiza și cu gândul și cu fapta marea demnitate ce i s-a acordat, căci pe lângă rolul unic de a naște și hrăni pe Însuși Fiul Tatălui ceresc, ea este demnă de cinstirea noastră nu doar grație utilității dumnezeiești a funcției sale de mamă, ci și datorită frumuseții sale sufletești. Urmând sensului profund al vorbelor Mântuitorului (Luca 11, 28), care par la prima vedere să o înjosească pe Maica Sa printr-un răspuns ne­obișnuit dat unei femei din popor care nu se poate abține să o fericească pe cea care L-a născut și alăptat, realizăm că Preacurata Maică este Mare Ghid al evlaviei creștine, călăuzindu-ne mistic către Fiul său prin propria sa viață în care s-a dovedit nu doar ascultătoare a cuvântului lui Dumnezeu, ci și păzitoare și împlinitoare a acestuia. Astfel, ea sprijină tainic tot sufletul evlavios, care se zbate să împlinească poruncile Fiului dumnezeiesc, atât prin aducerea Lui pe lume, cât și prin ascultarea față de Cuvântul Lui, extraordinara cinstire pe care ea o primește în viața rugătoare a Bisericii datorându-se și extraordinarei înălțimi a ma­tu­rității credinței sale desă­vârșite într-o viețuire aparent ștearsă de vizibilitate, rămânând tot timpul în umbra Fiului său.

Îndumnezeirea, o vocație pe deplin împlinită

Dată în grija ucenicului iubit, bucurându-se vizibil de respectul tuturor Sfinților Apostoli și primind înnoit la Cincizecime pe Duhul Cel Preasfânt, deși nu predică, ea ne învață că este piscul întregii sfințenii atât a Vechiului, cât și a Noului Testament, căci unită cu firea îndumnezeită a Fiului său, ea devine orizontul cel mai înalt al unirii Cerului cu oamenii, punctul de unire al creatului cu Necreatul, aflându-se la hotarul ce desparte creatura de Creator, insistă Sfântul Grigorie Palama, citat de Sfântul Sofian Boghiu într-una dintre predicile sale [Cuvânt la Buna Vestire (rostit la 25 martie 1987), în Cele mai frumoase predici: Buna Vestire, Ed. Lumea Credinței, București, 2019], fiind cea mai apropiată ființă pur omenească de firea cea necreată a Ziditorului Întrupat.

Deși născută cu păcatul stră­moșesc - căci altfel s-ar fi pierdut orice solidaritate autentică a firii ei cu întregul neam omenesc, precum și orice continuitate a sfințeniei drepților Vechiului Testament care se acumula din ge­nerație în generație în aștep­tarea lui Mesia -, Maica Domnului constituie vârful sfințeniei pe care l-au putut atinge urmașii lui Adam înainte și după venirea în lume a Logosului dumnezeiesc, căci într-o lume dominată de păcat și de idolatrie, ea s-a arătat Nepătată și credincioasă fiică a Templului celui Preaînalt. Ea se va arăta ca înălțime neajunsă și mai apoi, în legea harului Bisericii, căci dacă cei care se arată cu adevărat prieteni ai Domnului prin împlinirea poruncilor Lui sunt primiți să devină dumnezei după har, părtași ai dumne­zeieștii firi (2 Petru 1, 4), Ea va fi prima și singura persoană pur omenească din istorie care se va arăta „plină de har” (Luca 1, 28), realizându-se astfel în ea cel mai înalt grad de sfințenie la care adunarea eclesială poate să ajungă.

Urmarea directă a coborârii în trup a Fiului lui Dumnezeu este înfierea îndumnezeitoare a Pururea Fecioarei Maria, căreia i se acordă o cinstire unică potrivit unirii sale cu dumnezeirea Fiului său. Astfel, Maica Domnului devine prima și cea mai de frunte dintre ființele omenești care au fost îndumnezeite, sau unite desăvârșit cu Dumnezeu, situându-se în cea mai înaltă proximitate față de natura omenească îndumnezeită asumată de Hristos. De aceea, în ceata celor care vor judeca lumea după Învierea cea de obște, ea apare ca „mâna dreaptă” a Fiului său, Drept Judecător, alături de Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, cel mai mare bărbat pur omenesc născut din femeie.

Cea prin care vine tămăduirea întregii lumi

Nu trebuie să uităm însă marea diferență dintre ea și Fiul ei, căci ea rămâne de-a pururi doar o persoană omenească, pe când Fiul ei este Una dintre Persoanele fără de început ale Prea­sfintei Treimi venită istoric în trup prin ea. Dacă Adam a fost înaintea Evei, Hristos va veni după și prin noua Evă, mântuind-o și sfin­țind-o și pe aceasta din urmă în sânul trupului eclesial. Dacă prima femeie din istorie a fost luată din coasta lui Adam spre a-i fi sprijin și a-i alunga singurătatea (Facerea 2, 11), căci nici o ființă creată nu se putea ridica la înălțimea statutului ființial al lui Adam, noul Adam (Iisus Hristos) este luat din noua Evă, ființă care inspiră ascultarea, smerenia și desă­vârșita neîndreptățire de sine.

Cu o vocație și istorică și eshatologică, adevărată desăvârșitoare a vocației feminității zidite de Dumnezeu, călăuzitoare tainică a mamelor și maicilor de pretutindeni, trecută misterios de la supraviețuirea în care ne zbatem, care este mai mult moarte, la Viața veșnică a Fiului său, și nu moartă și neputincioasă aflată în locuința morților nemântuiți aflați în așteptarea Parusiei, cum o descriu broșurile cu două fețe de astăzi adventiste (Valeriu Zbîrnea, Ce știm despre cei dragi din locul tăcerii? Ed. Cunosc.ro, București, 2023), Maica Domnului împăr­ă­țește deja alături de Fiul său în Împărăția cea pregătită încă de la întemeierea lumii celor care o merită cu adevărat spre moș­tenire. Ea rămâne însă și cu noi pe pământul acesta încă învolburat de tot păcatul, necontenindu-și nici acum mijlocirea rugătoare și solirile ei cele mântuitoare pentru noi toți.