Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Arhimandritul Teofil Părăian, file de epistole şi aduceri aminte

Arhimandritul Teofil Părăian, file de epistole şi aduceri aminte

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Pr. Bogdan Scorţea - 03 Mar, 2021

Astăzi ne gândim cu drag la părintele arhimandit Teofil Părăian (1929-2009), la 92 de ani de la nașterea sa. Îl pomenim și prin publicarea unei scrisori, din 3 mai 1967, prima din corespondența pe care a avut-o cu un prieten din orașul Victoria, inginerul Alexandru Borzea. Cores­pondența ne-a fost transmisă prin bunăvoința fiului acestuia.

La vremea aceea, Părintele Teofil era ierodiacon. În 1983 a ajuns preot și duhovnic. Deși nevăzător, scria și se adresa celor cu care coresponda folosind ma­șina de scris normală. „L-am rugat pe notarul din sat (satul Topârcea, județul Sibiu, n.n.), Ilie Toader îl chema, să îmi dea voie să încerc și eu să scriu la mașina de scris. (...) În vara anului 1942, în iulie, am început să scriu la mașină; în foarte scurt timp, deja am putut să scriu scrisori” (Să luăm aminte!, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 19-20).

Părintele Teofil se definea adesea ca om al prieteniei. Chiar spunea că nu are ucenici, ci prieteni. Această prietenie o cultiva prin toate puterile sale, prin viu grai, scrisori și mai ales prin rugăciune. „Când cineva a intrat în lumea noastră interioară, nu mai poate ieși de acolo, pentru că ne simțim bine cu cei pe care avem încre­dințarea că Domnul ni i-a dat” (Dintr-o altă scrisoare către ing. A.B., 17 ianuarie 1979).

Dragostea părintelui pentru comorile de gând cuprinse în sfintele slujbe, ca sursă de lumină și bucurie, reiese și din scrisorile sale. Ele sunt un „ospăț al credinței” la care îi face părtași și pe prietenii săi.

Redăm mai jos scrisoarea men­țio­nată:

 

Mănăstirea Brâncoveanu, 3 mai 1967

Hristos a înviat!

Domnule Inginer,

M-am obișnuit de foarte multă vreme să primesc orice scrisoare ca pe o mărturie despre sufletul din care pornesc gândurile ce se aștern pe hârtie, pentru a fi comunicate pe calea scrisului. Scrisul, după cum spune cineva, este arta de a vorbi ochilor. N-are nici o importanță simțul prin mijlocirea căruia ajungem la cunoștințele ce ni se împăr­tășesc, cert este că din „prisosința inimii grăiește gura”, că „cuvântul este sluga minții”, că „din comoara cea bună a inimii sale, omul cel bun scoate cele bune”, că nu poate pom bun să facă roade rele”. Deci, fie prin viu grai, fie prin cuvânt scris, se revelează inima celui ce comunică cele pe care le poartă înăuntru, în cămările cele tăinuite ale ființei sale.

Astfel privind lucrurile, este firesc să pot a vă spune că rândurile D-voastră v-au adus în fața con­știin­ței mele, așa cum vă știam, așa cum sunteți, cu liniștea, cu calmul, cu seriozitatea ce vă caracterizează. Ele și-au împlinit cu adevărat menirea cu care au fost trimise către noi, căci, odată cu informațiile pe care ni le-ați dat, v-au și reprezentat, spunându-ne câte ceva despre intenția de a vă face cale la noi. Ne-am întâlnit în același gând, dar ne-au stat în față anumite piedici, piedici care, deși nu sunt aceleași, sunt totuși reale.

Eu m-am bucurat totdeauna de întâlnirea cu D-voastră și cu cei ai D-voastră, și așa cum m-am bucurat când am avut prilejul fericit să comunicăm direct, tot așa cum m-am bucurat și când am primit gândurile D-voastră, care vă reprezintă, așa cum ne reprezintă pe fiecare, căci gândul este tot ce are omul mai caracteristic ca om și ca persoană realizată în firea umană... Aș putea zice, așadar fără să greșesc, că, primind rândurile D-voastră, v-am primit pe D-voastră personal. La aceasta mă îndreptățește și Sfântul Maxim Mărturisitorul, care, refe­rin­du-se la o scrisoare, spunea celui ce îi scrisese: „Am primit pe însuși de Dumnezeu purtătorul meu stăpân, venit la mine, prin prea cinstita lui scrisoare”.

Astfel stând lucrurile, Vă mulţumesc respectuos pentru cinstea vizitei de gând, ce mi-ați făcut-o, precum și pentru prilejul de a Vă întoarce această vizită. E pentru prima dată când vă trec pragul în chipul acesta. Sunt bucuros că aceasta se face într-o vreme a Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos, chiezășia învierii noastre și, prin urmare, izvor de bucurie duhovnicească, ce izvorăște din mormântul cel purtător de viață al Mântuitorului, mormânt pe care Sfânta Biserică îl înfățișează ca fiind „mai înfru­mu­sețat decât raiul și mai luminat și mai frumos decât orice cămară împărătească”.

 Suntem acum în vremea în care se repetă mereu la sfintele slujbe imnuri și alcătuiri sfinte, prilejuitoare de bucurie, din mințile cele miruite cu dar, care s-au ridicat mai presus de lume și de orice gândire pământească, dar care, de acolo din înălțimea la care au ajuns, s-au coborât firii și priceperii noastre și tot cu cuvinte din această lume au căutat să înfăți­șeze cele mai presus de lume și de cunoștință: „Veniți să bem băutură nouă, nu făcută cu minuni din piatră stearpă, ci din izvorul nestricăciunii, din Hristos Cel ce a izvorât din mormânt, întru care ne întărim”; „Acum toate s-au umplut de lumină și cerul și pământul și cele dedesubt, deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit”. „Pe Soarele cel mai înainte de soare, Carele a apus oarecând în mormânt, mers-au mai înainte de către ziuă, căutându-L ca pe o zi, mironosiţe fecioare, şi una către alta striga: O, prietenelor, veniţi să ungem cu miresme trupul cel de viaţă purtător şi îngropat, trupul care a înviat pe Adam cel căzut şi care zace în mormânt. Să mergem, să ne sârguim ca şi magii şi să ne închinăm şi să aducem miruri în loc de daruri Celuia ce nu în scutece, ci în giulgiu este înfăşat şi să plângem, şi să strigăm: O, Stăpâne, scoală-Te, Cela ce dai celor căzuţi sculare.”

Astfel de sfinte alcătuiri ne umplu sufletul de bucurie, căci ne dau prilej de adâncă meditație duhovnicească. Pe acestea, ca pe niște prețioase comori m-am gândit a le aduce înainte, cu prilejul vizitei mele în casa D-voastră. Primiți-le, Vă rog, ca pe un dar duhovnicesc oferit în Săptămâna Luminată pe care mie îmi place să o numesc și „raiul anului bisericesc”.

Odată cu acestea, Vă rog să primiți cu toții cele mai alese urări de sănătate, mântuire, bucurie, fericire și înaintare în toate cele de folos. Pacea sfântă a nepătimirii și bucuria revărsată peste lume prin Învierea Domnului să stăpânească în sufletele D-voastră de acum și în veșnicie!

Cu respect și dragoste,

Ierodiaconul Teofil

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   Teofil Paraian