Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Care sunt temeiurile patristice pentru cinstirea în Biserică a celor adormiți?

Care sunt temeiurile patristice pentru cinstirea în Biserică a celor adormiți?

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: diac. asist. dr. Eugen Maftei - 04 Feb, 2021

Pomenirea celor adormiți are ca fundament cre­din­ța că sufletul omului este nemuritor și își continuă existența în planul vieții viitoare. Acest adevăr a fost exprimat de către tradiția patristică dintotdeauna. Sfântul Ciprian al Cartaginei (†258), de exemplu, arată că „moartea nu este un sfârșit, ci o trecere și un pas spre veșnicie” (Despre condiția muritoare a omului, 22). În aceiași termeni se exprimă și Sfântul Grigorie Teologul (†390), care ne învață că „toți cei care au trăit potrivit lui Dumnezeu trăiesc [în continuare] pentru Dumnezeu, chiar dacă au plecat din lumea aceasta” (Cuvântare întru cinstea marelui Atanasie). Este și motivul pentru care obișnuim să-i numim pe cei decedați nu morți, ci adormiți în Domnul, adică întru nădejdea învierii.

Totodată, cinstirea celor ador­miți se întemeiază pe ideea comuniunii dintre cei de aici și cei de dincolo și pe necesitatea rugăciunii pentru toți. Biserica - triumfătoare și luptătoare - îi cuprinde pe toți, și pe cei care au ajuns la odihna veșnică, și pe cei care sunt încă pe calea ne­voin­țelor, iar între unii și alții există o neîntreruptă comuniune de iubire și de simțire, noi cerând ajutorul sfinților și rugându-ne, în același timp, pentru cei nedesă­vârșiți, ca Dumnezeu să adune „din cele patru vânturi”, Biserica în Împărăția Sa (Didahia, 10, 4). Vorbind despre această comuniune, Origen spune că „și sufletele sfinților de curând ador­miți” „vin în întâmpinarea celui credincios, aducându-i și sprijinul cererii lor” (Despre Rugăciune, 11).

Încă din vechime creștinii au manifestat o grijă deosebită față de cei adormiți. Din unele Acte martirice din secolul al II-lea aflăm despre obiceiul creștinilor de a se aduna la mormintele mucenicilor, chiar în ziua pătimirii lor, pentru a o serba „ca zi a nașterii” lor în Domnul (Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei, 18). În veacul următor, aceasta devenise o practică obișnuită. Tertulian (cca †240) spune: „Noi facem rugăciuni (aducem ofrande) pentru cei morți în fiecare an, la ziua morții lor” (Despre cununa soldaților, 3). Mai mult, el menționează cazul unei văduve creștine care se ruga pentru odihna sufletului soțului ei, întru nădejdea învierii (Despre monogamie, 10). Sfântul Ciprian al Cartaginei ne dă mărturie despre existența unei persoane anume desemnate pentru consemnarea numelor martirilor și a datei morții lor, astfel încât în ziua comemorării lor să li se săvârșească pomenirea (Epistole, 12, 2).

În secolul al IV-lea deja asistăm la privegheri de toată noaptea în cinstea mucenicilor, la care participa întreaga comunitate, de la mic la mare. Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), apreciind această emulație a credincioșilor, adaugă totuși că și-ar dori ca sfinții să fie cinstiți nu numai o dată pe an, ci „în fiecare zi, „prin imitarea vieții lor” (Omilia la mucenici).

Cea mai puternică rugăciune, în care se exprimă plenar comuniunea dintre cei vii și cei adormiți, este Liturghia. Din textele celor mai vechi Liturghii creștine păstrate (de ex. cea transmisă de Constituțiile Apostolice, 8, 42), reiese că Biserica s-a rugat dintotdeauna și pentru cei adormiți. Sfântul Chiril al Ierusalimului (†386) atestă existența acestor rugăciuni după prefacerea Darurilor: „Apoi ne rugăm și pentru cei mai înainte adormiți sfinți părinți și episcopi și, scurt vorbind, pentru toți cei adormiți înainte de noi. Credem că vor dobândi cel mai mare folos sufletele pentru care facem rugăciune la jertfa sfântă și prea înfricoșătoare ce este pusă înainte” (Cateheza V mistagogică, 9). El arată și care este acest folos pentru cei pomeniți, și anume: îmblânzirea Dreptului Judecător. Despre ajutorul pe care îl primesc cei adormiți prin rugăciunile care se fac pentru ei la înfricoșătoarele Taine vorbește și Sfântul Ioan Gură de Aur, precizând că ele au fost rânduite chiar de către Sfinții Apostoli, care au înțeles puterea rugăciunii comune: „Când întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu, când tot clerul se roagă, când înfricoșătoarea Taină stă de față, atunci cum să nu se îmblânzească Dumnezeu când ne rugăm pentru ei? (Omilii la Epistola către Filipeni, IV). În același sens se exprimă și Sfântul Ioan Damaschin (†749): „Un folos cât se poate de mare credem că va fi pentru sufletele la care se referă rugăciunea sfintei și înfricoșătoarei Jertfe care este pusă înainte” (Laudă la Sfânta Muceniță Varvara, 22).

Pe lângă rugăciunile din cadrul Sfintei Liturghii, în Biserică au existat dintotdeauna slujbe speciale pentru cei adormiți (înmormântări, sărindare, parastase etc.), însoțite de milostenii și daruri, ca expresie a dragostei și purtării de grijă față de cel răposat. Pe acesta nu trebuie doar să-l plângem, ci „să facem lucrurile care pot să-i aducă o oarecare mângâiere, adică milostenii și daruri”, precum și „imnuri și cântări de Psalmi”, ne învață același Părinte Ioan Gură de Aur: „Vrei să-l cinstești pe cel plecat? Cinstește-l altfel, făcând milostenii, binefaceri și servicii obștești” (Omilii la Evanghelia după Ioan, 62, 5).

Rugăciunile pentru cei morți nu contravin conceptului de dreptate divină, nici celui de răsplată pentru faptele personale. Rugându-ne pentru aceștia, noi nu credem că Dumnezeu îi va mântui indiferent de atitudinea lor din timpul vieții, ci o facem cu speranța că pot fi un ajutor și o mângâiere pentru cei care nu L-au respins pe Dumnezeu în mod voit, dar n-au mai avut timp să-și manifeste pocăința. Grăitoare în acest sens este relatarea din Martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas, 7-8. Perpetua se ruga „în toate zilele” pentru fratele ei, Dinocrate, un copil de 7 ani mort nebotezat, ca Domnul să-l miluiască, iar în urma acestor rugăciuni, i s-a descoperit că fratele ei a primit alinare. Fericitul Augustin (†430), care consacră un tratat special acestui subiect - Despre grija pe care trebuie să o purtăm pentru morți -, subliniază și el binefacerile acestor rugăciuni: „Nimeni nu trebuie să se îndoiască că într-adevăr rugăciunile Sfintei Biserici, jertfa mântuitoare și milosteniile făcute pentru sufletele morților ajută ca Domnul să fie mai milostiv decât meritau ei, după păcatele lor” (Predici, 172, 2).

Întrucât nu cunoaștem soarta celor plecați de aici, datoria noastră este să ne rugăm pentru toți, cu nădejdea că vor fi mângâiați. Dumnezeu se bucură, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, când „unii pentru alții se roagă” și ne îndeamnă „să nu încetăm să îi ajutăm pe cei morți și să aducem rugăciuni pentru ei” (Omilii la Epistola 1 către Corinteni, 41). Făcând aceasta, avem conștiin­ța datoriei împlinite, manifestându-ne totodată dragostea pentru ceilalți și încrederea în mila și ajutorul lui Dumnezeu față de toți.


Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   moarte