Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Copiii şi Împărăţia lui Dumnezeu

Copiii şi Împărăţia lui Dumnezeu

Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 09 Iun, 2020

„Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17). Cuvântul Mântuitorului sună aici aproape ca o sentință. Maturizării forțate, mult căutatei experiențe de viață și dezvoltării angoasante a propriei personalități li se opun fragilitatea, delicatețea, sinceritatea, inocența vieții de copil. Așadar, rămâne doar să ne întrebăm: mai putem redescoperi copilul din noi?

Evenimentul la care vom face referire este relatat de trei dintre cei patru evangheliști, și anume Matei, Marcu și Luca. Sfântul Evanghelist Matei ne spune următoarele: „Atunci I s-au adus copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să Se roage; dar ucenicii îi certau. Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo” (Matei 19, 13-15). Mărturia Sfântului Evanghelist Matei ne înfățișează un tablou încărcat de tensiune la început. Copiii doreau să se apropie de Mântuitorul Iisus Hristos și nu făceau aceasta pentru că aveau un scop ascuns sau un interes personal, așa cum se întâmpla, din păcate, cu mulți dintre cei care veneau să-L întâlnească. Însă ucenicii lui Hristos îi împiedicau să se apropie, ba chiar îi certau, iritați probabil de modul lor zgomotos de a se manifesta și fiind convinși că alți oameni, cu probleme mai serioase, ar trebui să fie lăsați să le rezolve sau să le relateze Celui Care îi ajuta cu atâta generozitate pe cei care-L căutau. Însă reacția Mântuitorului este una tranșantă, fapt care reiese și din relatarea Sfântului Evanghelist Marcu, unde se adaugă următorul aspect: „Adevărat zic vouă: Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei” (Marcu 10, 15-16). De asemenea, Sfântul Evanghelist Luca subliniază aceeași idee, descoperindu-ne un cuvânt ușor diferit al Mântuitorului: „Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17). Aceste afirmații ale Mântuitorului Iisus Hristos îi vor fi pus pe gânduri pe cei prezenți, de la oamenii cu greutate, care aveau averi importante și funcții pe măsură, și până la persoanele simple, care nu înțelegeau de ce sunt copiii în centrul atenției și cum pot fi consi­derați drept model al celor care se mântuiesc.

Exemple ale Sfinților Părinți

O interpretare interesantă a pasajelor de mai sus poate fi regăsită la avva Isaia Pust­nicul. Acesta ne spune: „Dar care este lucrul copilului? Copilul, de este lovit, plânge, iar cu cei ce se bucură cu el, se bucură. De este ocărât, nu se mânie, și de este lăudat, nu se mândrește. De-l cinstesc pe altul mai mult ca pe el, nu pizmuiește. De sunt luate lucrurile lui, nu se tulbură. De-i ia ceva din moș­tenire, nu știe. Nu se duce la judecată cu cineva. Nu urăște pe vreun om. De este sărac, nu se întristează. De este bogat, nu se trufește. De vede femeie, nu o poftește. Plăcerea și grija nu-l stăpânesc. Pe nimeni nu judecă, pe nimeni nu stăpânește, pe nimeni nu bârfește, nu râvnește ceea ce nu cunoaște, nu râde de chipul aproapelui, nu dușmănește pe cineva, nu se preface, nu caută slava lumii acesteia, nu caută să adune bogăție, nu este iubitor de arginți, nu se face îndrăzneț, nu se ceartă” (Avva Isaia Pustnicul apud pr. Ioan Sorin Usca, Noul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți, vol. I. Matei, București, Ed. Christiana, 2018, pp. 425-426). Accentul este pus aici pe curăția inimii copilului și pe faptul că acesta este cu totul lipsit de patimă în ceea ce face sau spune. Sunt, desigur, și cazuri de copii răsfățați, certăreți, obraznici, dar majoritatea se comportă totuși exact cum precizează avva Isaia în pasajul citat mai sus. Prin urmare, pentru a intra în Împărăția cerurilor ai nevoie de această curăție spirituală a copilului, fapt mult mai greu de realizat după ce ai crescut, iar păcatele pe care le faci s-au înmulțit. De asemenea, copilul mai are un avantaj substan­țial față de adult: nu poartă ranchiună. Majoritatea relelor care ne apasă în viața aceasta trecătoare se nasc din trecutul păcătos al fiecăruia la care nu dorim să renunțăm. Păstrăm vii în amintire conflictele, vorbele urâte, gesturile nepotrivite ale altora față de noi, trecându-le sub tăcere pe toate cele care ne aparțin. În aceste condiții, nu este greu de anticipat că starea noastră sufletească este una care se aseamănă mai mult iadului decât Raiului. În lupta cu patimile, copilul este biruitor față de adult, pentru că în mintea lui nu primează interesul, ci firescul. Pentru copil, urmarea căii naturale de punere în ordine a evenimentelor este singura cale. Nu găsim în copil nici calculul viclean, nici orgoliul personal, nici raportarea la părerea unuia sau altuia. Și de aceea copilul rămâne liber, curat și smerit în toate, în timp ce adultul este înrobit propriilor gânduri, necurat sufletește și mândru până la înstrăinare de sine. 

Credința și cunoștința

Un alt aspect interesant în legătură cu evenimentul evanghelic relatat mai sus este remarcat de Sfântul Isaac Sirul, care face o paralelă între simplitatea credinței și nepu­tința cunoștinței: „Casa credinţei este o înţelegere de prunc şi o inimă simplă. «Căci în simplitatea inimii lor, zice, au slăvit pe Domnul» (Coloseni 3, 22). «Şi de nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi face ca copiii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor» (Matei 18, 3). Iar cunoştinţa este duşmana şi potrivnica acestor două” (Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre sfintele nevoințe”, LXII, (Filocalia, vol. 10), trad. de pr. Dumitru Stăniloae, Bucu­rești, Ed. Humanitas, 2008, pp. 287-288). Copilul reflectează credința, adultul - cunoș­tința. De multe ori, în viața noastră, cele două nu se completează reciproc, ci formează un conflict pe termen lung. Experiența de viață se opune credinței, personalitatea proprie se opune virtuților, părerea de sine se opune adevărului. Pentru copil, credința este un fapt firesc, pentru adult, de multe ori, un act mai mult sau mai puțin autoimpus. Această sciziune interioară a adultului apare pentru că el își pune prea mult nădejdea în propriile puteri și crede că are tot ceea ce îi trebuie pentru a reuși în fiecare acțiune a vieții sale. Copilul însă crede lui Dumnezeu în toate și toate îi devin cu putință, deși este lipsit de experiență și nu dispune încă de o personalitate formată. Cultura și experiența adultului, așadar, nu se ridică la înălțimea credinței curate a copilului. Și de aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a descoperit un adevăr atunci când ne-a spus cu fran­chețea și delicatețea Sa deosebită: „Adevărat zic vouă: cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 15).

A redescoperi, așadar, copilul din tine nu este o simplă introspecție în trecut pentru a rezolva dilemele și traumele copilăriei, ci însăși redescoperirea căii de a sta din nou în fața Părintelui ceresc așa cum trebuie: cu inima curată și mintea trează.

Citeşte mai multe despre:   copil  -   Imparatia lui Dumnezeu  -   filocalie