Cuviosul Dionisie Ignat, isihast înzestrat cu darul muzicii psaltice

Cuviosul Dionisie Ignat de la Colciu a fost unul dintre cei mai mari duhovnici ai secolului trecut. El a dus predania părinților athoniți mai departe, prin viețuirea sa sfântă, prin smerenia, blândețea și dragostea sa făcându-se povățuitor al monahilor și al pelerinilor. Era un duhovnic căutat în special de români și de greci, dar de multe ori era cercetat și de oameni de alte naționalități, care mergeau la el pentru a cere un sfat de suflet folositor.

Ieroschimonahul Dionisie Ignat a fost un călugăr care a iubit rugăciunea. Dormea două-trei ore pe noapte și se trezea spre a-și face canonul. Se mai odihnea un ceas sau două la prânz, după ce mânca. Era atât de exigent cu el însuși, încât noaptea, de multe ori, se trezea mai devreme de frică să nu doarmă prea mult și să nu mai aibă timp de rugăciune. Mereu își făcea pravila după ușa chiliei. Când intrau ucenicii să vadă dacă are nevoie de ceva, părintele imediat se ascundea, se așeza pe pat, ca și cum s-ar fi odihnit. Dorea ca nevoința sa să nu fie cunoscută decât de Dumnezeu. Arhimandritul Efrem, starețul Mănăstirii Vatoped, vorbind despre darul rugăciunii pe care, prin smerenie, părintele Dionisie îl dobândise de la Dumnezeu, povestește că l-a cercetat odată la chilie: „Acolo sus unde stătea, chilia lui răspândea mireasmă. A fost omul care, cu adevărat, și-a transformat chilia în Muntele Tabor. El era unul din cei care iubeau rugăciunea și nu se opreau din ­
a se ruga neîncetat. (...) Mai totdeauna îți vorbea despre smerenie - despre aceasta vor­bea ­cel mai des, despre smerenie și despre ascultare -, pe acestea le învăța și le practica și ni le-a transmis și nouă, și ucenicilor lui... Avea multă evlavie...”¹.

Părintele Dionisie Ignat a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul interpretării muzicii psaltice. El a învățat să cânte de la monahul Iacov Deciu, ucenicul schimonahului Nectarie Protopsaltul, vestitul imnograf român de la sfârșitul secolului al 19-lea, viețuitor al Schitului Românesc Prodromu. De la părintele Iacov Deciu, cuviosul Dionisie a primit un manuscris care cuprinde Doxologia pe mai multe glasuri. Pe foaia de titlu a acestei lucrări este scris: Carte de cântări pentru Slavoslovii și Amasticoane. Faceri a feluri de dascăli. S[-]au scris de mine mai micul între monahi. Iacov Monahul Prodromitul. 1891. Aprilie 12.

Despre felul în care a învățat cântarea bisericească, cuviosul Dionisie mărturisea în ultimii ani ai vieții: „Am învățat cântările bisericești de la un părinte, îl chema Iacov Deciu. El a fost ucenicul Părintelui Nectarie, întâiul cântăreț al Sfântului Munte în timpul lui. El era cel mai mare cântăreț în Sfântul Munte, cu toate că era român. Și de la părintele Iacov am învățat eu cântările la precizie, întocmai cum cântă și grecii, dar acum am îmbătrânit și nu mai sunt bun de nimic”².

Părintele Dionisie amintea în cuvintele sale și despre greutățile pe care le-a întâmpinat în deprinderea psalmodierii: „Cuvântul ăsta mi-l zicea părintele acela care m-a învățat pe mine muzica. Măi, zicea el, tu gândești ce cânți? Da’ eu... Tremura inima în mine să nu fac vreo greșeală, că el era iute, se răstea la mine și mă ocăra. «Mă gândesc că...» Apoi nu așa. Să te gândești la liniile pe care trebuie să le execuți, dar să te gândești și la puterea cuvântului pe care îl citești. (...) Trebuie să ne silim, că Împărăția lui Dumnezeu, scrie în Sfânta Scriptură, se silește, și silitorii o dobândesc pe ea. Dacă nu te silești, n-o dobândești. Așa și cu orice lucru bun și apropiat de Dumnezeu, trebuie silință. Fiindcă noi suntem trupești, suntem plini de patimi, plini de răutate, ne vine greu, dar, cerând ajutorul Domnului, Dumnezeu sare cu ajutorul degrabă și ne ajută orice dorim. Dar trebuie silință”³.

Acest cuvios de Dumnezeu purtător din ­Pustia Colciului mărturisea că muzica psaltică îl ajută pe om să se apropie de Dumnezeu. Într-o convorbire duhovnicească cu părinții de la Mănăstirea Poșaga, el spunea: „Vedeți, sfințiile voastre, la începutul începuturilor Părinții Ortodoxiei o fost oameni duhovnicești, oameni sfinți. Când au așezat cântările în Biserică, le-au cântat în așa fel ca să fie rugăciune; dacă cântările în Biserică le cânți așa după cum sunt scrise, în sufletul tău nu-i ­altceva decât o umilință generală. Orice ai cânta, te gândești la Dumnezeu, dacă le cânți așa după cum sunt scrise ele și dacă le înveți. De aceea, muzica asta bisericească, bizantină, e cea mai apropiată de Dumnezeu”⁴.

De la părintele Dionisie Ignat s-au păstrat patru manuscrise muzicale scrise în limba română cu caractere chirilice, aflate în prezent în biblioteca Chiliei „Sfântul Gheorghe”-Colciu. În aceste manuscrise sunt copiate compoziții ale mai multor autori de cântări psaltice cunoscuți în special în mediul monahal.

Prima lucrare reprezintă un fascicul atașat unui manuscris mai vechi cu cântări psal­tice la privegheri. Acest fascicul, finalizat la ­14 august 1930, cuprinde Anixandarele cele mari și Slavoslovia mare. Pe foaia de titlu, părintele Dionisie a scris: Carte de cântări bisericești pentru Privegheri Mari a Părintelui Dionisie Monahul, Romeu - Moldoveanu, din județul Dorohoi, comuna Vornicenii. Termenul Romeu folosit de părintele Dionisie pentru ­a-și exprima identitatea trimite la vechea denumire Ῥωμαῖος - Rhomaios care se folosea la început pentru a desemna cetățenii Romei sau ai Imperiului Roman. Cu timpul, după constituirea Imperiului Bizantin, cuvântul se referea la cetățeanul ortodox al imperiului, vorbitor de limbă greacă. Mai târziu, după căderea Imperiului Bizantin, în timpul stăpânirii turcești, termenul capătă o conotație preponderent etnică, ajungând să îi desemneze pe greci. Din acest termen a derivat și cuvântul Ῥωμιός - Rhomios, care are o semantică mai bogată, între sensurile sale fiind și acela de creștin ortodox păstrător al tradițiilor bizantine și mai general grecul ortodox sau de altă naționalitate care aparține din punct de vedere canonic de Patriarhiile istorice răsăritene. În cazul de față putem concluziona că părintele Dionisie se identifică prin folosirea acestui termen cu sensul monah român aflat în ascultare canonică față de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, păstrător al tradițiilor ortodoxe bizantine.⁵

Al doilea manuscris este o culegere de Slave la praznicul Bunei Vestiri. Pe foaia de titlu părintele a notat: Mănăstirea Pantocratorului. Casa Buna Vestire. 1930 octombrie 25. Dionisie păcătos[u]l. Munte Aton Sfânt.

Al treilea manuscris este cel mai amplu. La acesta a lucrat vreme de cinci ani. Pe foaia de titlu, părintele Dionisie a scris: Carte de cântări bisericești pentru Privegheri Mari, după cum s-au obișnuit în Sfântul Munte și se cântă. ­
S-au scris în locașul românesc cu hramul „Sf. I. Tihon” din Sf. Munte, Kapsala, de: Dionisie Ierodiaconul, la anii mântuirei 1933-1938. Manuscrisul cuprinde cântări de la Vecernie, Utrenie și Sfânta Liturghie în notația psaltică, fiind bogat ornamentat cu elemente fitomorfe, la începutul sau la sfârșitul cântărilor având reprezentări ale unor icoane cu scene din viețile sfinților sau praznice împărătești.

Al patrulea manuscris realizat de cuviosul Dionisie Ignat este o lucrare ce cuprinde slujba Sfântului Ierarh Tihon din Zadonsk. Acest manuscris redactat în limba română cu caractere chirilice este nedatat, foaia de titlu fiind nefinalizată. Pe aceasta este înscris următorul text: Carte de cântări bisericești ce cuprinde în si[ne]…. Având în vedere slujba prezentată în această lucrare, manuscrisul poate fi încadrat ca execuție în perioada 1932-1937, timp în care părintele Dionisie Ignat a viețuit la Chilia „Sfântul Tihon” din Kapsala, care aparține de Mănăstirea Pantocrator.

Cuviosul Dionisie avea mare râvnă spre rânduielile liturgice din biserică. El punea accent pe participarea la slujbele Bisericii, din care monahii se hrănesc duhovnicește. Rar lipsea puțin de la slujbă și asta doar când era bolnav. Avea multă râvnă și răbdare. Stătea în strană și îndura cu bărbăție neputințele bătrâneții. Uneori gemea din cauza durerilor pe care le avea. Tot trupul îl durea cumplit, însă slujbele din biserică și canonul de chilie erau lege. Înaltpreasfințitul Părinte Nicolae, Mitropolit de Mesoghia și Lavriotiki, scrie despre nevoința aspră: „Într-una din zilele petrecerii mele acolo, Părintele Dionisie avea febră. A săvârșit toate slujbele zilei la ora la care erau programate. Se vedea, se putea lesne înțelege suferința și greutatea pe care o întâmpina, dar nu a făcut nici un compromis”⁶. Niciodată nu era îngăduitor cu el însuși. Ieromonahul Dionisie, actualul stareț al Chiliei „Sfântul Gheorghe”-Colciu, mărturisește: „La biserică, starețul era nelipsit din strană, chiar și atunci când povara vârstei și a bolilor devenise foarte grea. Urmărea cu atenție slujba, pe care o știa pe de rost, și îi corecta pe ucenici de fiecare dată când greșeau. Era un psalt foarte bun, un cunoscător desăvârșit al tipicului, un monah care se hrănea, practic, cu dumnezeieștile slujbe. De multe ori sosea la biserică sleit de puteri, neștiind dacă va reuși să stea la începutul rugăciunilor măcar. Însă pe măsură ce slujba înainta, părintele se înviora, se încărca de energie și termina privegherea proaspăt, plin de vlagă, în timp ce noi, ucenicii, eram frânți de oboseală”⁷.

Fiind un psalt experimentat, dar și un mare nevoitor și rugător, părintele ținea mult la smerita cugetare. El îi povățuia pe psalți să aibă grijă să nu se mândrească cu darul pe care l-au primit de la Dumnezeu: „Dacă cânți și ai în sufletul și în inima ta smerita cugetare, te împodobește Dumnezeu, cântările tale le face să fie atât de frumoase încât să-i ajungi pe îngerii din ceruri. Dar numai atuncea ai darul lui Dumnezeu, când cânți cu smerita cugetare. Și-ați văzut, sunt primite de Dumnezeu cântările bisericești și însăși Maica Domnului a dat câte o liră la unii cântăreți de aici din Lavra Sfântului Atanasie, ca să ne încredințeze că toate cântările pe care le cântăm noi au legătură cu cele din ceruri. Da’ totul este să cântăm cu smerita cugetare, că vezi că ispititorul aproape e de noi. Ai cântat un tropar, imediat îți zice: «He, băi ce bine ­l-ai cântat, mai bine ca acela, ca celălalt», și atuncea uite, pierzi, pierzi toată plata de la Dumnezeu”⁸. Cu alt prilej, vorbind despre smerenia cu care trebuie să fie împodobit cel care cântă la strană, cuviosul Dionisie spunea: „Sfântul Ioan Damaschin era cel mai mare cântăreț, da’ și cel mai mare sfânt, că el spune în Bogorodicina (Canoanele Maicii Domnului), într-un loc: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, mă rog, milostivește-Te spre mine, păcătosul, cel mai păcătos decât orice om din lume». Dar el nu zicea asta ca să fie zis. Așa credea el, că-i cel mai inferior om și cel mai păcătos om din lume. Apoi cum să nu-l ridice Dumnezeu la înălțimea dumnezeirii, cu atâta înțelepciune, când se smerește atâta de mult? Vezi? De aceea el e un cântăreț din cei mari. L-a insuflat harul Sfântului Duh ca toate cântările pe care le-a compus el să înmoaie inima noastră plină de necazuri și plină de patimi, să se înmoaie inima noastră când auzim cântările în biserică și să vărsăm o lacrimă, care lacrimă e al doilea botez”⁹.

Deși părintele Dionisie în ultima parte a vieții nu a mai văzut, totuși a continuat să cânte la slujbele ce se țineau în Chilia „Sfântul Gheorghe”-Colciu, multe dintre cântările psaltice cunoscându-le pe de rost. Între ucenicii apropiați ai părintelui Dionisie din ultima parte a vieții s-a numărat și părintele arhimandrit Antipa Skandalakis, starețul Chiliei „Sfânta Ana”-Karyes, de pe teritoriul Mănăstirii Iviru, și el un protopsalt cunoscut al Sfântului Munte Athos, care duce mai departe tradiția cântării psaltice aghiorite. Prin dragostea, nevoințele și smerenia sa, cuviosul Dionisie Ignat a rămas în memoria părinților athoniți ca unul dintre sfinții contemporani pe care Grădina Maicii Domnului i-a odrăslit, chilia sa de la Colciu devenind după trecerea la cele veșnice loc de pelerinaj în care credincioșii află întărire în credință, alinare și vindecare.

Note:

¹ Arhim. Efrem, starețul Mănăstirii Vatoped, „Părintele Dionisie, model de ascultare monahală”, în volumul Cuviosul Dionisie de la Colciu, Iași, Editura Doxologia, 2017, p. 37.

² Ieroschim. Dionisie Ignat, Convorbire cu un ucenic, Arhivele chiliilor Sfântul Gheorghe - Colciu și Sfântul Ipatie, 1998.

³ Ieroschim. Dionisie Ignat, Convorbire despre muzica bizantină cu G. Duca, Arhivele chiliilor Sfântul Gheorghe - Colciu și Sfântul Ipatie din Sfântul Munte Athos.

⁴ Ieroschim. Dionisie Ignat, Convorbire cu părinții de la Mănăstirea Poșaga, Arhivele chiliilor Sfântul Gheorghe - Colciu și Sfântul Ipatie din Sfântul Munte Athos, 20 decembrie 1999.

⁵ Gheorghe D. Babiniotis, ΛΕΞΙΚΟ ΤΗΣ ΝΕΑΣ ΕΛΛΗΝΙΚΗΣ ΓΛΩΣΣΑΣ - Lexicon al limbii neogrecești, ediția a doua, Editura Kentro Lexicologhias E.P.E., Atena, 2002, pp. 1558-1559.

⁶ IPS Părinte Nicolae, Mitropolit de Mesoghia și Lavriotiki, „Starețul Dionisie Ignat, așa cum l-am cunoscut”, în volumul Cuviosul Dionisie de la Colciu, Iași, Editura Doxologia, 2017, p. 25.

⁷ Ieroschim. Dionisie Alb, starețul Chiliei Sfântul Gheorghe - Colciu, „Părintele Dionisie, starețul meu”, în volumul Cuviosul Dionisie de la Colciu, Iași, Editura Doxologia, 2017, p. 81.

⁸ Ieroschim. Dionisie Ignat, Convorbire cu tineri teologi, Arhivele chiliilor Sfântul Gheorghe - Colciu și Sfântul Ipatie din Sfântul Munte Athos, 20 decembrie 2002.

⁹ Ieroschim. Dionisie Ignat, Convorbire cu pr. Florin Botezan, Arhivele chiliilor Sfântul Gheorghe - Colciu și Sfântul Ipatie din Sfântul Munte Athos, 13 august 2003.