Monahia Antonina Diaconu, viețuitoare a Sfintei Mănăstiri Tismana, a fost propusă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pe lista recentă de canonizări, închinată în mod implicit monahismului feminin. Viața și nevoințele ei ni se descoperă luminos în aură de sinaxar, aducând laolaltă pilde de sfințenie și iubire jertfelnică pentru Mirele Hristos.
Preacuvioasa maică Antonina a venit pe lume în ziua de 7 martie 1923, în comuna Runcu, județul Vâlcea, în familia cucernicilor creștini Ispas și Maria Diaconu, alături de cei trei frați ai săi: Dumitru, Nicolae și Elena. Tot în această zi, din rânduiala lui Dumnezeu, se face prăznuirea Sfântului Cuvios Pavel cel Simplu, ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, pe care cuvioasa maică avea să-l socotească ocrotitorul său după călugărie. Și după cum în rânduiala lui Dumnezeu nimic nu este întâmplător, nerăutatea Sfântului Pavel, smerenia sa, ascultarea cu răbdare, iubirea de osteneală și îndrăzneala în rugăciune au pecetluit și viața maicii noastre Antonina.
La Taina Sfântului Botez a fost pecetluită cu numele Ilinca. A căutat dintru început calea credinței, mama fiindu-i primul povățuitor, pildă vie de rugăciune și frumoasă viețuire. Imaginea ei a încolțit în inima cuvioasei precum grăuntele de muștar, purtând-o încet către icoana Maicii Domnului.
Copilăria
Încă de mică, prunca avea aleasă hărnicie, ostenind laolaltă cu frații cei mari la lucrările casei. La vremea începutului de școală, mâinile cuvioasei erau atât de obosite, încât nu a putut nicidecum să scrie. Învățătorul a socotit-o îndărătnică și o lovea adesea peste mână. De aceea, bunul ei tată a hotărât să o țină acasă și să o învețe el ce știe, decât să o mai vadă suferind. A crescut așadar cuvioasa cu simpla învățătură din ceasloave și de la Psaltire, cu deprinderea rugăciunii și a vorbei bune, cu dulcele grai al omului de la țară. Simplitatea ei a înflorit duhovnicește, arătând-o prea aleasă între toți pruncii de vârsta ei.
Dorul după Dumnezeu s-a ridicat repede și cu putere deasupra tuturor celorlalte preocupări firești și smerita Ilinca a hotărât singură să meargă spre călugărie. Dacă mama a binecuvântat-o cu toată inima, tatăl, biruit de dragostea părintească, a izbucnit în plâns, împotrivindu-se. Plecarea a fost amânată, căci mama sa a trecut la cele veșnice. Rămasă singură, între cei trei frați și cu tata, Ilinca a fost nevoită să preia pentru câțiva ani rolul mamei în familia văduvită. Se trezea dis-de-dimineață ca să gătească pentru frații mai mari care plecau la câmp și, de îndată ce termina mâncarea, mergea să le-o ducă. Pentru a ajunge la timp, nu-și îngăduia nici un răgaz, nici măcar pentru a mânca în tihnă.
Dorul călugăriei
Din mila lui Dumnezeu a venit însă vremea ca smerita fiică de țăran să pășească spre binecuvântata taină a călugăriei. Primind povață și binecuvântare de la părintele duhovnic, a bătut la poarta Mănăstirii Tismana, în 10 iunie 1950, la prăznuirea Sfinților Alexandru și Antonina.
Prima ascultare i-a fost și pildă de smerenie, căci tânăra soră avea să fie rânduită la gospodăria mănăstirii, purtând grijă de animale. Chilia ei s-a învecinat până la sfârșitul vieții cu grajdurile mănăstirii și niciodată sfânta n-a avut cârtire sau părere de rău pentru aceasta. Pe toate le-a împlinit cu multă bucurie duhovnicească, purtând smerenia ca pe cea mai mare podoabă primită de la Duhul.
La călugărie a primit numele sfintei care a adus-o la Tismana, Antonina, însă toată viața sa l-a socotit ca ocrotitor pe Sfântul Antonie cel Mare.
În furtuna prigoanei comuniste, cuvioasa maică Antonina a rămas neclintită, păstrându-se în aceeași ascultare, aproape de lucrarea pe care Dumnezeu i-o încredințase dintru început. În fiecare zi sporea cu rugăciunea, întărea și mai mult privegherile și postul, nevoințele și dragostea de săraci. Bolnavă fiind, Domnul a vindecat-o în chip minunat, rânduind să rămână pe mai departe să slujească în smerită ascultare.
Cu multă perseverență și darul Duhului Sfânt, maica a învățat să citească, dobândind darul de a fi învățat Psaltirea pe dinafară. Multe dintre maici nu cunoșteau această taină, socotind-o prea simplă pentru asemenea daruri.
Din gura ei, maicile de la Tismana au păstrat cu sfințenie sfaturi, poveţe și mai ales pilda smereniei și a faptelor bune. Povățuia adesea cu cuvinte alese, aducând aminte maicilor de nevoințele sfinților filocalici: „Fii fără grijă dinspre orice om, fugi de lume și umblă cu râvnă pe calea sfinților, ține-ți înfățișarea neîngrijită, haina pătată și smerită, purtarea simplă, cuvântul fără meșteșug, mersul fără slavă deșartă, glasul netocmit, viețuiește în sărăcie, lasă-te disprețuit de toți. Iar mai presus de toate păzește-ți mintea, grijește de trezvie, stăruiește în toate strâmtorările și păstrează toate bunătățile pe care le ai neștirbite și ia aminte la tine cu de-amănuntul, ca să nu primești nici una din plăcerile ce vor să intre”.
Daruri sfinte și minuni
Lucrarea lăuntrică a rugăciunii sale s-a descoperit prin bucuria și seninătatea chipului ei smerit. Iubea tăcerea și rugăciunea. Ani de-a rândul, maica Antonina a chemat în șoaptă, cu dor, pretutindeni și neîncetat, numele lui Hristos, după Care nu înceta să înseteze a-L primi și a-L mărturisi desăvârșit.
Dorul nebun pentru Mirele Hristos a făcut-o neînțeleasă în ochii multora și cu darul lui Dumnezeu spunea lucrurilor pe nume. În firea ascultării încredințate, departe de inima obștii, cu care se întâlnea doar la biserică și (nu totdeauna) la trapeză, cuvioasa și-a rânduit o viață lăuntrică de taină. Nu se poate spune cât de mari au fost nevoințele sale și cât de minunat era darul cu care Domnul o încredințase!
A avut de îndurat ocări necuvenite, batjocură și chiar loviri din partea unor surori, însă niciodată nu a cârtit, petrecându-le pe toate în smerenie și rugăciune.
Lucrarea tainică a maicii Antonina cu greu putea să fie înțeleasă și descoperită de către cei îndărătnici. A fost mustrată cu asprime ani de-a rândul și cu orice prilej, între patru ochi sau de față cu alții, de către surorile sale de călugărie și chiar de către începătoarele proaspăt intrate în obște, dată ca exemplu negativ în toate consiliile și sinaxele, mai ales când participau arhierei sau părinți îmbunătățiți din afara obștii și chiar a țării. Pe toate le-a îndurat cu răbdare, cu pace și în seninătatea harului dumnezeiesc. Niciodată nu se punea împotrivă, ci pururea se prihănea pe sine, cerând iertare tuturor.
Odată, într-o sinaxă la care a luat parte însuși Părintele Mitropolit, maicile au ridicat problema neorânduielilor pe care le făcea. Ierarhul le-a ascultat cu luare aminte, apoi i s-a adresat: „E adevărat, maică Antonina, ce spun maicile despre sfinția ta?”. Maica a răspuns: „Știu, Stăpâne, știu și recunosc că din astă lume-s cel mai păcătos!”. Iar când maica stareță însăși o mustra, îi răspundea plângând copilărește: „Da, maică stareță, dar eu vă iubesc pe sfinția dumneavoastră!”. Fără îndreptățiri. De aceea și maica stareță o iubea foarte mult. Îi înțelesese lucrarea și, ca nașă de călugărie, se bucura în sinea sa să aibă o astfel de fiică duhovnicească.
Maica Antonina nu purta nici un pic de ranchiună maicilor aflate în poziții de răspundere, care o certau și o judecau cu multă asprime. Nu le judeca și niciodată n-ar fi dorit ca alții să le judece. Așa se face că într-o seară a atenționat pe maica mai tânără cu care împărțea chilia să asculte cu atenție. De alături, din chilia uneia dintre maicile de la care cuvioasa îndura neîncetat cuvinte deloc ușoare, se auzea cineva plângând. Auzind acestea, maica a spus: „Vezi cum plânge și cum se pocăiește?”.
Legătura sufletească a maicii cu obștea sa a rămas nestricată până în ziua de astăzi. O monahie care o prețuia foarte mult își amintește de șansa unei ultime întâlniri pe acest pământ ca despre o rânduială de Sus, dar și o cinste și o chemare pe care însăși cuvioasa a dorit să i le ofere: „În ultimele zile ale vieții pământești a maicii, mai mergeam să o înlocuiesc pe cea care o îngrijea, ca aceasta să se poată odihni. În ziua când maica a murit, eu eram la bucătărie și am mers la pod cu niște prosoape să le pun la uscat. Podul era aproape de chilia maicii. Am vrut să o vizitez, dar m-am răzgândit, ca să-mi termin ascultarea. Mi-am zis: «Dar dacă nu o mai prind?». Așa că m-am dus atunci. A fost pentru ultima oară. Am prins-o încă în viață, dar până m-am întors la bucătărie, maica a murit. După un timp, am simțit un imbold lăuntric să ies din bucătărie și am ieșit: chiar în acel moment o duceau pe maica la biserică. Parcă mă chema și pe mine”.
După doar o săptămână la pat, maica a trecut la Domnul, în ziua de 23 decembrie 2011. O maică, care era de față în acele clipe, ne-a lăsat această mărturie: „În ziua aceea m-a chemat ucenica de chilie a maicii Antonina: «Hai până la maica, astăzi cred că se duce.» Am mers. Într-adevăr, se simțea foarte rău. «Mă duc să chem pe cutare să ne ajute s-o îmbrăcăm.» A plecat după maica a cărei ascultare era să pregătească trupul celei adormite în Domnul după rânduiala călugărească, iar eu am rămas și am aprins o lumânare. Ardea lin și candela. Au venit chiar la timp. Maica era tot mai slăbită și n-a mai durat mult până ce ne-a părăsit. S-a stins așa ușor, ca un pui. Nu de mult primise pentru ultima dată Sfânta Împărtășanie. A avut un sfârșit liniștit, plin de pace. Un sfârșit de creștin adevărat, de călugăr adevărat”.
.jpg)
