De la Cazania lui Varlaam la Mineiele de la Râmnic

În Moldova, arta tiparului a prins rădăcini la mai bine de un secol după inițierea lui în Țara Românească, și anume la 1643, prin Sfântul Mitropolit Varlaam. Șirul tipăriturilor era deschis de celebra sa „Cazanie”, urmată la câte un an distanță de „Șapte Taine” și, respectiv, „Răspuns la catehismul calvinesc”. Tipografia fusese procurată cu ajutorul lui Petru Movilă al Kievului și instalată în proaspăta ctitorie a lui Vasile Lupu, la „Trei Ierarhi“, în Iași. Toate aceste tipărituri au fost imprimate în limba română.

Odată cu încheierea domniei marelui Vasile Lupu, a început o epocă de instabilitate politică, ce a avut printre consecințe și întreruperea temporară a activității tipografice. Aceasta a fost reluată cu mai bine de un sfert de secol mai târziu, printr‑o altă mare figură a culturii românești, Sfântul Mitropolit Dosoftei. Prima lucrare pe care vrednicul mitropolit a tipărit‑o în tiparnița vasiliană, refăcută acum, a fost Dumnezeiasca Liturghie (1679), în românește, căci Psaltirea în versuri, din 1673, fusese nevoit s‑o tipărească la Uniev, în Polonia. Se vede însă că n‑a fost mulțumit de tiparnița de aici, așa încât a rugat pe Patriarhul Ioachim al Moscovei să‑i trimită o tiparniță nouă, pe care a instalat‑o la „Sfântul Nicolae“-Domnesc, în Iași. Aici avea să‑și tipărească următoarele lucrări, un Molitvălnic de‑nțăles (românesc), o nouă ediție a Liturghierului (1683), precum și Viețile Sfinților (1682‑1686). Tot în vremea sa avea să funcționeze și o tipografie de carte grecească la Mănăstirea Cetă­țuia. Tipografia de la Cetățuia, întemeiată de Patriarhul Dositei Nottara, cu ajutorul lui Gheorghe Duca, a fost prima tipografie grecească în Moldova. De aici, va fi mutată de Hrisant Nottara, nepotul lui Dositei, la Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Iași. Acestei tipografii, Dositei îi trimitea, în 1683, hârtie de la Adrianopol și i‑a adus un corector grec din Heracleea. Aici, Dositei a imprimat lucrarea Patriarhului Nectarie, Împotriva Primatului papal. Tipografia grecească de la Cetățuia avea menirea de a scoate cărțile necesare credincioșilor ortodocși de limbă greacă din Imperiul Otoman. Era, de altfel, prima tipografie cu o astfel de misiune în această regiune a Europei și a funcționat în timp ce la Iași exista tipografia mitropolitană.

Epoca Mitropolitului Dosoftei reprezintă, de asemenea, o etapă distinctă, care iese în evidență mai ales în peisajul artei tipografice. Este epoca în care se definitivează pătrunderea limbii române în cultul Bisericii, înainte ca acest deziderat să se vadă împlinit în Țara Românească.

Tipografii în Transilvania

În Transilvania, deși a urmat o perioadă grea pentru Biserica Ortodoxă, ca și pentru românism, au putut funcționa totuși câteva tipografii din teascurile cărora au ieșit cărți pentru românii ortodocși, prin osârdia câtorva mitropoliți, nume însemnate în istoria noastră. Deși, din cauza condițiilor grele în care românismul s‑a putut afirma în Transilvania, ei primeau cartea din Principatele Românești vecine, totuși Mitropolitul Sfânt Simion Ștefan (1643‑1656) a putut să publice la 1648 o ediție a Noului Testament, la Alba Iulia, și apoi, la 1651, una a Psaltirii, în același loc. O tipografie mai funcționa și la Sebeș, și de acolo parvenindu‑ne câteva tipărituri pentru ortodocși. Dar toate acestea au fost limitate.

Secolul Sfântului Ierarh Antim Ivireanul

Secolul ce a urmat a fost marcat, în domeniul artei tipografice, de numele Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul, care a tipărit, pe rând, la Buzău, București, Snagov și Râmnic. La Râmnic a înființat tipografia la 1705, atunci când a ajuns episcop. La 1708, odată cu numirea sa ca mitropolit, a mutat tipografia de la Râmnic la Târgoviște, unde activitatea tipografică se întrerupsese pentru cam jumătate de secol. Tipografia de la Râmnic și‑a reluat activitatea datorită unui ucenic al lui Antim, anume Damaschin, ajuns el însuși episcop acolo, între 1708 şi 1725. Cu totul, a imprimat cam 63 de cărți, dintre care 21 la București (una chiar la Mănăstirea Antim, unde a funcționat pentru scurtă vreme o tipografie), 15 la Snagov, 9 la Râmnic și 18 la Târgoviște. Dintre acestea, 30 au fost în grecește, 22 în românește, una slavonă, nouă bilingve (şase slavo‑române, două greco‑arabe, una greco‑română) și una slavo‑greco‑română.

Datorită marelui Antim și grijii lui pentru tipărirea de carte, limba română va intra definitiv în cultul Bisericii noastre.

Urmașii Sfântului Antim

Activitatea tipografică avea să fie continuată de urmașii săi. Mitropolitul Daniil (1719‑1731) folosea, pentru a tipări mai multe cărți de cult, tipografia de la Mănăstirea îTuturor SfințilorÎ din București. Așa apăreau un Octoih, un Evhologhion, un Catavasier, dar și un Liturghier. Cel care i‑a urmat acestuia, Ștefan (1732‑1738), continua să tipărească în românește la București.

După 1738, unul dintre foarte vrednicii mitropoliți ai Ungrovlahiei, Neofit Cretanul, deși străin, s‑a remarcat prin grija pentru cartea tipărită. Tipografia lui va funcționa la Văcărești, în mai noua ctitorie a Ma­vrocordaților, din 1722 (demolată de Ceaușes­cu, în 1986). Indicațiile de primă pagină din vremea lui Neofit arată că tiparul s‑a făcut atât în tipografia domnească – probabil aceasta de la Văcărești, cât și în cea mitropolitană, posibil la Mănăstirea Antim. Oricum, cert este că în vremea acestui mitropolit s‑au tipărit aproape toate cărțile de cult în românește, dar și o serie de cărți de învățătură.

Tiparul a fost continuat și la Râmnic, așa cum am mai văzut, dar și la Buzău (aici încetase la 1704 și a fost reluat de Episcopul Metodie pe la 1743). Cartea de cult românească și‑a găsit împlinirea și desăvârșirea prin apariția, la Râmnic, a celor 12 Mineie ale lui Chesarie și Filaret, între 1776 şi 1780. Aceasta era forma finală românească a ultimelor cărți de cult ce mai rămăseseră de tipărit, iar Râmnicul (n.r. tipografia) a avut o însemnătate deosebită în această istorie a tiparului românesc. Ea și‑a încetat existența la 1825.