Dirijorul şi compozitorul Gheorghe Danga (II)

Citește și: Dirijorul și compozitorul Gheorghe Danga (1905-1959)

Alexandru Danga, fiul compozitorului, sugerează că unde era Danga înflorea un cor. O vedem şi noi. În 1934, la Câmpina, ia fiinţă Corul bărbătesc al Asociaţiei Funcţionarilor din Petrol, care devine apoi Societatea corală „Valea Prahovei”, persoană juridică, cu participări la numeroase concerte şi concursuri.

Va rămâne în istoria acestor coruri prahovene întâlnirea din 1936 cu George Enescu, întâlnire care l-a impresionat pe marele maestru deoarece, într-o împrejurare, genialul compozitor Enescu a spus printre altele: „Publicul din Câmpina este cel mai competent pe care l-am întâlnit în cariera mea, fie în ţară, fie în străinătate, care iubeşte şi stimează muzica până la idolatrie”.

Corul ACT (Asociaţia Creştină a Tinerilor)

La începutul anului 1941, Gheorghe Danga părăseşte Câmpina şi se întoarce la Bucureşti, la aceeaşi Asociaţie Petrolieră „Steaua Română”. Se înţelege că, plecând din Câmpina, dirijorul a continuat să colaboreze cu formaţiile sale, căci între dirijor şi corişti se creează o căldură, o relaţie specială greu de definit şi de înţeles de cei din afară.

Tot astfel, subsemnatul, în 1977, când mi-am încheiat misiunea la Seminarul Teologic special din Curtea de Argeş, deşi preot la Popa Nan, am mai dirijat încă un an Corul Sindicatului - Învăţământ din oraşul regal.

Venit la Bucureşti peste câteva luni, Danga este cooptat şi lucrează cu Corul Asociaţiei Creştine a Tinerilor. Formaţia exista din 1921 cu scopul educaţiei morale naţionale şi sociale a tinerilor români. În acest timp, asociaţia a colaborat şi cu Biserica Ortodoxă Română.

Mai aflăm apoi, dintr-o anexă de program, că ACT avea şi o orchestră simfonică şi care tocmai îşi începea a doua stagiune. Erau invitaţi dirijori de primă mărime: Theodor Rogalski, Marcel Botez, Constantin Bugeanu, Gheorghe Danga; conducător principal era Radu Botez.

La Olimpiada de la Berlin (1936), Corul bărbătesc ACT a obţinut locul I din 23 de formaţii.

În 21 decembrie 1941, la Sala Dalles are loc un concert coral bărbătesc al ACT închinat compozitorului şi colaborării cu Gheorghe Danga, care a şi dirijat întregul program.

La începutul anului 1942 apare la pupitrul altei formaţii muzicale:

Corul IOR (Industria Optică Română) şi Muntenia

Formaţia se rodează treptat şi îşi câştigă personalitate artistică prin concerte la şezători artistice în centre muncitoreşti precum Garajul Tei, la Căminul de ucenici Obor, ajungând ca prin munca maestrului său să urce pe scene precum Dalles şi Ateneul Român.

Corul Radiodifuziunii Române

În 1949, Gheorghe Danga primeşte recunoaşterea oficială a capacităţii sale pe tărâmul muzicii şi în dezvoltarea mişcării corale de amatori din ţară şi devine salariat al Radiodifuziunii Române.

Formaţia de 130 de persoane ia denumirea de „Ansamblul de cântece”, iar Danga devine dirijor adjunct, secund al lui D.D. Botez. Acesta rămâne în Radio până în 1950. Danga este titularizat dirijor în 1954.

Să spunem că, în scurta viaţă artistică, precum toţi contemporanii lui, Danga a traversat două ideologii. În prima tinereţe, probabil că unele din programele lui oficiale, precum cel de la Cotroceni din 1928, au început cu „Trăiască Regele”, apoi, din mers, lucrurile au luat o altă întorsătură ideologică şi programele se întocmeau după noi criterii. Şi n-a fost simplu. Noua orânduire, cu bunele şi relele ei, a confiscat instituţiile de cultură şi artă cu efectele ştiute. S-a adaptat fiecare cum a putut.

Prin trecerea la Radio, Danga nu s-a cantonat în stilul îngust al cântecului muncitoresc şi de mase. Din programele sale se vede că a arătat deschidere spre universal, abordând capodopere ale muzicii universale şi colaborând cu solişti şi şefi de orchestră de primă mână în acea vreme.

Citesc într-un raport al lui către conducerea politică a Radioului şi rămân surprins de dârzenia, curajul şi chiar vehemenţa cu care combate punctual unele greşeli ale superiorilor şi muncitoreşte spune că acestea dăunează randamentul şi „producţia” corului. Raportul arată, însă, printre cuvinte, că Danga era un bun coleg cu coriştii pe care îi apăra, bun psiholog, corect şi principial. Ştia să penduleze între cor şi superiorii lor până la limita suportabilităţii.

Nedespărţit de marele lui „prieten şi duşman - Corul Radio”, cum spunea uneori cu umor, îl găsim ani la rând în mijlocul petroliştilor, al minerilor, al siderurgiştilor, la Braşov şi pretutindeni, la categorii profesionale diverse pentru care a şi scris: „Urare siderurgiştilor”, „Floarea roşie”, „Noroc bun” etc.

Corul Radio era un etalon, era formaţia cea mai cunoscută din turneele prin ţară şi prin transmisiunile cu acoperire în teritoriu. La rândul său, Danga a fost şi un norocos al soartei, pentru că nu mulţi compozitori au şansa să fie şi dirijori, şi încă la Radio, unde să-şi poată promova compoziţiile. El devenise un centru de referinţă, lucrările lui inspirate erau cunoscute, căutate şi cântate. E o vorbă: norocul şi-l face şi omul.

Este locul să spunem că, în 1958, autorităţile de atunci i-au conferit lui Gheorghe Danga titlul de „Artist emerit al RPR” pentru întreaga sa activitate artistică şi culturală de până atunci.

Corespondenţa lui Danga

Am spus că gândurile şi superlativele noastre în ceea ce îl priveşte pe Gheorghe Danga au ca temei documente de presă, programe de sală, acte de familie, dar mai ales zeci de scrisori, multe de la instituţii, dar şi de la persoane particulare, dintre care pe unii, cei mai mulţi, nu i-a cunoscut niciodată, păstrate de familie pe ani, din anii ‘20, ‘30 până în anii ‘50 ai secolului trecut.

Iată câteva care ar putea fi analizate în sinceritatea lor cu nişte concluzii interesante:

Primăria Municipiului Bucureşti (16 iunie 1935), prof. Mihai Vulpescu insistă ca Danga să participe „cu frumosul său cor de care se vorbeşte atâta” la concursul corurilor de la Arenele Romane - 20 iunie.

Diacon Gr. Panțâru - profesor de muzică la Seminarul „Veniamin”-Iaşi, care, „deşi nu avem cunoştinţă personală”, îl roagă a-i trimite „bucăţi româneşti armonizate” auzite la radio, pentru a le pregăti şi la Iaşi.

Adrian Berariu, Ceahov-Cernăuţi, care nu-l cunoaşte, dar îi cere compoziţia „Pe malurile Prutului” de C. Pârvulescu, pentru societatea lor din Cernăuţi.

Preot Filaret Vedeanu din Horodnicul de Jos, Rădăuţi, Bucovina - în trei scrisori din aprilie, mai şi noiembrie 1936 detaliază activitatea lui și-i cere „Hristos a înviat” - bărbătesc şi alte compoziţii. Îi mulţumeşte pentru cele primite şi îi propune lui Danga o compoziţie proprie.

Prof. Urlescu Ion - 1936, Chişinău, str. Reni, nr 3. Îl laudă pe Danga pentru fineţea corului din Câmpina.

Căminul de ucenici Câmpina - Steaua Română - îl roagă să-i ajute cu ore de muzică şi cor pe elevi.

Diac. I. Gh. Ivan, Seminarul „Sfântul ­Gheorghe”-Roman. Îl roagă pe Gheorghe Danga pentru piese româneşti: „Zamfira”, „În poeniţă”, şi transmite mulţumiri şi din partea pr. Teofănescu.

Societatea corală Progresul - Lugoj, 1943.

Costel Hules, 1944. O scrisoare cu nuanţe laudative, un avizat în muzică înaltă.

Pr. Filaret Vedeanu din Horodnicul de Jos - 1950 - o corespondenţă cu detalii tehnice muzicale.

Arhiepiscopia Bucureştilor – Corala preoţilor îl invită „a cinsti cu prezenţa dumneavoastră agapa festivă pentru sărbătorirea a opt ani de la întemeierea Coralei şi încheierea activităţii pe anul 1955-1956”.

Rezultă că acea corală s-a înfiinţat în 1948, odată cu venirea Patriarhului Justinian. Întrucât, din 1977 până în anii ’90, subsemnatul am fost ultimul dirijor al Coralei Preoţilor despre care nu prea se mai ştiu multe lucruri, spre deloc, consider că e timpul să spun câte ceva în context şi la obiect care să şi încheie un capitol.

În anii aceia, Biserica avea un statut special faţă de statul comunist ateu. Statul îşi subordonase toate instituţiile de artă şi muzicale, încât alături de Mozart şi J. Strauss pe aceeaşi scenă se putea cânta şi „Steagul partidului” de Matei Sacov, „Marşul muncitorilor” de Filaret Barbu sau „Înalţă-te liberă ţară” de E. Lerescu şi cântat de muncitorii de la IOR.

În plan bisericesc, Patriarhul Justinian a înfiinţat „Corala preoţilor din Capitală” cu Regulament şi reguli stricte de funcţionare, sub conducerea părintelui Ioan Runcu, acestea toate publicate în presa bisericească de atunci. Se spune, de exemplu, că absenţa de la repetiţie atrăgea trimiterea în misiune într-o duminică la o parohie fără preot din provincie.

Corala a funcţionat în jurul patriarhului la toate evenimentele bisericeşti în plan intern şi extern.

În viaţa coralei s-a petrecut şi un eveniment regretabil, în 1975. Înaintea unui program important,  părintele Ioan Runcu (dirijorul) a fost înlocuit. Am participat la acel spectacol bine acordat. După concert, la întoarcerea spre casă, de la Piaţa Unirii am călătorit trei staţii în acelaşi tramvai cu părintele Runcu şi mi-a spus câte ceva. În acea noapte a şi murit, probabil de inimă rea. Era 4-5 noiembrie 1975. Avea 74 de ani.

Corala a funcţionat, cu importante prestaţii, condusă de părintele Alexandru Delcea. În 1977, eu m-am întors la Bucureşti de la Seminarul special din Curtea de Argeş, unde m-am format dirijând formaţii mari precum corul sindical al cadrelor didactice şi cel bărbătesc al seminarului, angrenate în multe concursuri naţionale.

La o repetiţie, părintele vicar Constantin Pârvu m-a aşezat dirijor adjunct, apoi singurul dirijor.

În 1987-1988, întors din lume, cu binecuvântare, părintele arhid. Sebastian-Barbu Bucur a cooptat din corală 15-20 de preoţi, stâlpii formaţiei, pentru un program la Tesalonic, în Grecia. Atunci am zis cuvântul „şuşă”; puteam organiza împreună. Am încercat să redresez situaţia cu cântăreţii bisericeşti. Părintele Pârvu m-a avertizat între timp: „Frangulea, ăsta este actul de deces al formaţiei”.

Am spus că încercarea de redresare a formaţiei corale cu ajutorul cântăreţilor bisericeşti n-a reuşit şi la una dintre repetiţii m-am simţit învins. Am pus diapazonul şi am anunţat că atunci şi acolo Corala preoţilor din Capitală, a Patriarhului Justinian, şi-a încetat activitatea.

În context, grupul „tesalonicenilor” s-a destrămat şi cu ajutoare din afară s-au constituit în alte formaţii corale.

În anii următori, venind Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, printre alte înfăptuiri, a iniţiat concursul coral „Lăudaţi pe Domnul”, la nivel de şcoli, parohii, mănăstiri, centre eparhiale, protopopiate. În această categorie, din iniţiativa părintelui protoiereu Ioan Rădulescu, fost la Protoieria Sector 2 Capitală, ne-am grupat într-o formaţie corală preoţească nouă, cu alt entuziasm, la care s-au asociat apoi şi alţi preoţi. Corul a fost preluat de părintele profesor Alexandru Marius Dumitrescu, iar la faza finală de concurs formaţia a obţinut locul I. Şi, dacă trebuie să aibă un nume, propun: „Corala preot Ion Runcu - a preoţilor din Capitală”. A fost primul ei dirijor la înfiinţare în 1948. Trebuia ca preoţii să aibă o formaţie corală a lor pentru evenimentele din viaţa Bisericii. Istoria se scrie sub ochii noştri.