Episcopul Dionisie Romano, ctitor de școală românească

Episcopul Dionisie Romano al Buzăului, personalitate cu o prolifică activitate învăţătorească, a avut o viață pe cât de zbuciumată, pe atât de bogată în realizări. A fost un iscusit învățător și întemeietor de școli, folosind metode pedagogice avansate. Ierarh cărturar, luptător împătimit pentru cultură, școală și emancipare națională, Dionisie Romano a lăsat Bisericii o bogată operă filantropică și de slujire a neamului românesc. 

S-a născut la 29 iulie 1806 într-o familie de țărani din Săliștea Sibiului, primind la botez numele de Dumitru. În anul 1823 s-a călugărit la Mănăstirea Neamț, luând numele de Dionisie. A fost locțiitor de episcop (1859-1865) și episcop titular al Buzăului între anii 1865 și 1873.

În 1831 urmează un curs de pregătire a învățătorilor de la Liceul „Sfântul Sava” din București, iar apoi desfășoară o rodnică activitate didactică și culturală la Buzău, ca învățător național între anii 1832 și 1843 și conducător al tipografiei episcopale (1839-1842). În Buzău, el a fost primul „profesor național” - numit așa pentru a se deosebi de dascălii greci - timp de 12 ani (1832-1843).

Dorind să le ofere elevilor cele mai bune condiții pentru a învăța, tânărul ierodiacon Dionisie, cu sprijinul Episcopului Chesarie de atunci, construiește două clădiri pentru școală și un cămin pentru învățătorii din județ, care veneau să se instruiască la școala din Buzău. A fost primul cămin de acest fel din Țara Românească. Școala era organizată pe trei clase, până în 1837, când se adăuga și clasa a 4-a, purtând mai multe denumiri: „școală națio­nală”; „școală începătoare”; „școală publică”, iar din anul 1838 s-a numit „școală normală”, întrucât pregătea și învățători pentru sate. Tot el a organizat și primele orfelinate din județ.

Pentru o mai bună înțelegere a cursurilor pe care le susținea, mai ales că el preda limba română, entuziastul ierodiacon Dionisie se străduia să folosească metode noi de predare. Una dintre metodele pentru care Dionisie insista era aceea ca la educația copiilor să colaboreze părinții cu profesorii: „Ca să-și poată dobândi școalele scopul lor, nu este în destul a se trimite de către părinți copiii la școală numai ca să scape de dânșii, ci trebuie a se încuraja prin orice chip la învățătură”, motiva într-o cuvântare rostită la finalul unui an școlar. Astfel, introduce în școală „carnetul de corespondență”.

Daruri pentru elevi premianți

După întâmplarea unor evenimente neplăcute, acuzat de trădare în favoarea turcilor de către autoritățile rusești – în contextul Războiului Crimeei din perioada 1853-1856, Dionisie Romano a fost trimis în Moldova, la Mănăstirea Neamț, unde a fost numit stareț în anul 1856.

Aici, cu sprijinul domnitorului Grigore Alexandru Ghica, începe un vast program de reforme. Dionisie Romano şi-a dorit să înființeze o facultate de teologie, un seminar monahal, un gimnaziu, o școală primară, precum și o școală de agricultură. Dintre toate aceste proiecte au fost realizate seminarul și școala gimnazială din Târgu Neamț.

Printre caracteristicile de seamă ale activităţii sale se număra și caritatea. O altă latură a manifestării carității a fost întreținerea în seminarul teologic, în mod gratuit, a unui număr de elevi orfani cu rezultate deosebite la învăţătură. În timpul stăreției de la Mănăstirea Neamț ajuta tinerii care studiau la Iași din fondurile mănăstirii.

În anul 1839 a oferit Școlii „Sfântul Sava” din București, unde învățase, 50 de volume din „Manualul pentru deprinderea școlarilor la cetire”. La examenele anuale, cât timp a stat profesor național, a dăruit premii substanțiale din cărțile tipărite de el, nu numai celor din școala în care preda, ci și altor instituții de învățământ.

La școala de fete provenite din familii defavorizate de la Hanul lui Șerban Vodă dăruia în anul 1844 100 de lei și 50 de cărți, iar elevilor de la Seminarul Teologic din Buzău le oferea cărți din biblioteca personală, din cele ce „se pretau ca manuale”.

Într-o scrisoare din 25 ianuarie 1865, renumitul Episcop Melchisedec Ștefănescu, proaspăt numit păstor al Dunării de Jos, îl ruga să aibă grijă de orfanii pe care îi întreține în seminar: „Fie-vă milă de bieții băieți ce sânt internați în Episcopie. Între ei sânt și orfani, cari n-au pe nimeni în lumea aceasta, afară de Preasfinția Voastră. (...) Sânt obștește cunoscute creștineștile sentimente ale Prea Sfinției voastre”.

În anul școlar 1866-1867 oferea Seminarului eparhial 87 de cărți pentru a fi distribuite „ca premii fiecărui student în parte după meritul și silința lui”. În același an, oferea „Institutorului Primar al Școalei publice de băeți din Buzău” 100 de volume pentru a fi împărțite ca premii „spre încurajarea tinerilor studenți din acea școală”.

De asemenea, de când a venit în fruntea administrației Episcopiei Buzăului, Dionisie trimitea cărți pentru premii și la Școala Monahală din Mănăstirea Văratec. În anul 1870 trimitea gratuit Școlii Primare din comuna Glodeanu Cârlig, Tohani, 8 exemplare de „Ermineutică sacră”, 4 exemplare „Cuvinte diverse zise cu ocazia inaugurării podului de peste apa Buzăului”, 5 exemplare „Filosofia Hristiană”, 2 exemplare „Proverbele lui Solomon”, 2 exemplare „Geografia veche” și un exemplar „Cântarea a 12-a Psalmi”. În anul următor, a oferit aceleiași școli 25 de volume pentru elevii premianți.

În anul 2002, la festivitatea organizată cu prilejul împlinirii (18 aprilie) a 170 de ani de la înființarea primei școli publice la Buzău, cu predare în limba română, Școlii cu clasele I-VIII nr. 5 din municipiu i s-a atribuit denumirea „Episcop Dionisie Romano”.

Iubitor de locaşuri sfinte și așezăminte de cultură

Cu sprijinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Dionisie Romano a fost hirotonit arhiereu la Iași în anul 1862, fiind locțiitor de episcop al Buzăului, iar din anul 1865 episcop titular.

În anul 1862 dăruiește 60 de galbeni austrieci pentru zidirea catedralei din Sibiu, promițând că va trimite mai mulți bani. În acest scop, a trimis protopopilor o circulară pentru a colecta cât mai multe sume. Gestul acesta l-a impresionat pe Mitropolitul Andrei Șaguna, care i-a trimis o scrisoare de mulțu­mire: „Simpatia și dragostea mea către Frăția Ta au ajuns culmea mulțămirii mele la primirea și pricetirea mult stimatei epistole din 15 iunie, care poartă icoana unui adevărat arhiereu care se povățuiește de duhul înțelepciunii, al înțelegerii și al fricei de Dumnezeu. Și cu adevărat numai aceste însușiri arhierești au putut efeptua ca Frăția Ta, fără să te fi rugat, să binevoiești a ajutora cu 60 de galbeni zidirea unei biserici catedrale la Sibiu”.

De asemenea, Dionisie Romano este ctitor al Școlii Normale „Radu Negru” din Făgăraș, donând suma de 160 de florini vechi „din caseta sa privată”, devenind „unul din cei mai puternici patroni ai școalei”. Îl întâlnim apoi, donator și sprijinitor activ pentru construirea primei capele ortodoxe române din Paris, arhimandritul Iosafat Snagoveanu numindu-l „cel mai dintâi al său ctitor”.

Pentru daniile și ostenelile pe care le-a depus pentru a termina biserica Mănăstirii Ciolanu, Episcopul Dionisie Romano a fost trecut în pomelnicul ctitorilor. De asemenea, este trecut și în pomelnicul Mănăstirii Găvanu din județul Buzău.

Episcopul Dionisie Romano a fost un promotor al culturii și al emancipării neamului. Prin toată activitatea sa, a tradus și a tipărit numeroase cărți, manuale școlare, cu conținut filozofic și istoric, precum și religios-moral. Ierarhul Buzăului a sperat, a realizat și a suferit, neabdicând de la misiunea sa și de la idealul de a vedea o Biserică puternică vie, cu slujitori culți și folositori societății, trăsături care l-au caracterizat până la sfârșitul său din 18 ianuarie 1873.