Frumusețea ca slăvire a lui Dumnezeu la țăranul român

Înscrierea țăranului român în sfera frumosului pleacă de la o atentă și sensibilă observare a Creației. Țăranul român are deplin sentimentul frumuseții Creației lui Dumnezeu și este atent la ea, la oglindirea și păstrarea ei. Țăranul vedea lumea ca fiind bine articulată, de aici venindu-i puterea și frumusețea. Spațiul țăranului cuprinde nu numai lumea de aici, ci și pe cea a transcendentului, nevăzută, o „lume de dincolo”, altfel organizată, de necuprins cu mintea noastră.

Există în lumea satului o ordine cosmică originară, caracterizată prin echilibru și armonie. Acestea sunt cele care dau durabilitate lumii. Ernest Bernea observa cum „ordinea cosmică este un principiu al exis­tenței pentru poporul român. Frumusețea așezării lumii este frumusețea ordinii ce o stă­pâ­nește. De aceea ordinea cosmică este un motiv de desfătare, de admirație față de o lucrare care nu e a omului, și din care el face parte”. Cu alte cuvinte, o frumu­sețe interioară este cea care acreditează frumusețea exterioară. Oricum, de observat preeminența frumuseții... Lumea văzută este într-o relație continuă și de taină cu o lume nevăzută: „Lumea nevăzută dă suflu cosmic și mistic celei văzute, iar aceasta din urmă dă celeilalte consistență. De aceea poporul român trăiește în cele mai mici lucruri un fel de sentiment al grandorii și frumuseții cosmice”, observă Ernest Bernea. Felul acesta de a vedea are prelungire în relația cu natura.

Țăranul aderă la natură „nu numai din necesitate materială, ci și din îndemn lăuntric, din nevoi metafizice și estetice”, ne spune același eminent cercetător. Și, cum cu acuitate remarcă autorul: „Țăranul român cunoaște fizic natura, dar o prelucrează metafizic, o transfigurează, dăruindu-i frumusețe și potențial”. Sunt momente trecătoare, îndeosebi la marele sărbători ale creștinătății, când, după credința țăranilor, cerurile se deschid și atunci „se produc efecte de o mare amploare, întreaga natură, de la plantă la om, capătă puteri și frumuseți noi, se produc adevărate minuni”. Frumuseți noi… Actul de creație al lui Dumnezeu nu încetează! Cum se vede, frumusețea era un reper existențial major în conștiința țăranului! De altfel, Ernest Bernea mai remarca: „Țăranul român este creatorul acestei civilizații în care îmbină permanent utilul cu frumosul, gravul cu subtilul”. Excepțional! Ar trebui recuperată această țintă existențială, această manieră de exprimare în societate.

Receptarea frumuseții Crea­ției lui Dumnezeu presupune o lucrare a omului în lumea aceasta tot prin frumusețe. Spune părintele Stăniloae (ca structură un țăran!): „Nimeni nu trebuie să-și închipuie că munca pe care o face este scop în sine, ci ea are menirea să înfrumusețeze firea (...) și, pe rând, să-i deschidă ochii asupra rânduielilor înțe­lepte așezate de Dumnezeu în toate”. Aceasta înseamnă și înscrierea într-o rânduială, una care se arată la toate nivelurile, având înrădăcinarea ultimă în divin: „Rânduiala, trecând din economic în social și din social în spiritual, dă consistență, dă frumusețe și dă însăși putința de a exista a lumii” (Ernest Bernea). 

Din fiecare gest al ţăranului ţâşnea frumosul

Frumosul apărea în vremurile mai vechi, dar până relativ de curând în lumea satului, drept o condiție naturală a omului. Părintele Dumitru Stăniloae consideră armonia a fi „trăsătura cea mai cuprinzătoare și cea mai definitorie a neamului nostru”. Este vorba despre o armonie complexă, care implică grația și seriozitatea în creațiile etnice de durată, roade ale echilibrului nostru. Această armonie conduce la faptul că o componentă artistică îi este țăranului român structurală și fundamentală. Ernest Bernea considera și el această componentă ca fiind omniprezentă în creația țărănească: „Momentul artistic apare foarte des acolo unde scopul creării obiectului nu o cere. Casa sau poarta, cana sau lingura, cămașa sau năframa sunt bogat ornate nu dintr-o nevoie practică, utilitară, ci dintr-o înclinare către frumos, care e un fel de evadare continuă din faptul banal“, nevoie interioară, care exprimă o sete de frumos. Mai mult chiar, el considera această trăsătură ca pe una primordială, care îi pune pe români într-o bună vecinătate culturală cu orice alt popor: „Românul are un simţ și un dar artistic deosebit, care pornesc din însăși substanța etnică. Sensibilitatea și aspirația lui, ochiul și gustul lui, îndemânarea și știința sa tehnică l-au așezat în fruntea popoarelor învecinate” (Ernest Bernea). Pe de altă parte, cultura românească datorează enorm reușitele ei filonului țărănesc: „Geniul artistic popular s-a dovedit ca atare până în sfera de creație a artei culte”. De conivență cu tatăl său, Horia Bernea vede, cum am amintit, frumusețea ca pe o componentă relevantă și revelatoare a iden­tității țăranului român și a făcut-o prezentă ca atare în muzeul construit în chip genial de el. În practică, această componentă îl conduce pe țăranul român la o mare disponibilitate spre creație artistică. Aflăm în exprimările lui artistice o nesfâr­șită libertate de expresie, o îndrăzneală bine strunită, care se manifestă prin proporții adecvate și culori echilibrate. Cam în același fel aprecia arta țără­nească și Lucian Blaga, atunci când se referea în plenul Academiei Române la „siguranța fără greș a creației, belșugul de subînțelesuri și de nuanțe, impli­cațiile de infinită rezonanță și însăși spontaneitatea neistovită”. Până la urmă, îndeosebi pentru străini, arta țărănească românească vorbește de o manieră mai concretă, mai puternică și mai rafinată, mai directă despre frumusețea sufletului românesc, decât multe volume de informații și de analiză. Asta poate și pentru că ea recuperează o întreagă experiență istorică: „Astfel cum se înfățișează astăzi arta populară țărănească este ceva evoluat, de o evoluție înceată, aproape imperceptibilă, dar existentă; este ceva care ține de formarea și istoria neamului, și anume de civilizația lui sătească. Este aici filtrată și rodită o experiență de veacuri, care a dus la expresii cu adevărat unice” (Ernest Bernea). Aceste expresii unice rezultă din „o viziune, o sensibilitate, un gust, o tehnică și o experiență proprie”. 

Bunul-gust al țăranului vine din spiritualitatea lui

Remarcabil și pentru mulți destul de greu de explicat este faptul că, în societatea veche sătească, exprimarea prin fru­mu­sețe era de obște. Nu aparținea numai unei elite a satului sau, poate mai corect spus, întreaga co­munitate sătească era de elită, din anumite puncte de vedere, printre care și cel artistic, tocmai în virtutea trăirii pe temeiul unei tradiții solide și serioase, care așeza lucrurile într-o matcă corectă. Acest obștesc bun-gust nu poate veni decât dintr-o spiritualitate accentuată și asiduu lucrătoare, dintr-o acceptare mai apropiată a Duhului în preajmă și o împreună-lucrare firească cu El. Astfel privind, pare în­drep­tățită considerația lui Ernest Bernea, un foarte atent observator și un bun cunoscător al universului spi­ritual sătesc: „Ţăranul român dovedește o mare superioritate în înțelegerea și tratarea frumosului”. Fru­musețea face posibile nesfârșite exprimări, egal îndrep­tățite și valabile, cu alte cuvinte, o diversitate în unitate, cum bine enunța și același Ernest Bernea, „diferențierile nu exclud unitatea, după cum unitatea nu exclude varietatea, ele coexistând ca elemente ale unor realități concrete, ale unor forme de viață”.

Concluzia care s-ar putea desprinde este aceea că pentru țăranul român frumusețea este calea cea mai potrivită, mai ­directă, mai expresivă de slăvire a lui Dumnezeu. Având o legătură personală intimă cu Dumnezeu, el simțea nevoia acestei slăviri iubitoare. Ea se transmitea firesc pe calea tradiției. O tradiție nu poate răzbi, nu poate supraviețui dacă nu poartă pecetea frumu­seții. Tradiție înseamnă pentru români și exprimare prin frumu­sețe slăvitoare. Această fru­musețe, de substanță, poate lesne fi detectată în expunerea construită de Horia Bernea la Muzeul Țăranului Român. Având ca deviză spusa lui Dostoievski, marele pictor a ales să exprime personalitatea și identitatea neamului nostru tocmai prin punerea în evidență a frumuseții sale tulburătoare și geniale în multe din exprimările sale, de la obiecte la obiceiuri și până la exprimarea familiarității cu Dumnezeu.