Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial „Fuga de lume“, în viziunea Sfântului Vasile cel Mare

„Fuga de lume“, în viziunea Sfântului Vasile cel Mare

Un articol de: Mihai Grobnicu - 24 Iun, 2009

Încă din primele veacuri creştine foarte mulţi oameni au încercat să părăsească această lume pentru a împlini în întregime învăţătura de credinţă a Mântuitorului Hristos. Asemenea exemple de „despărţiri“ de lume sunt întâlnite şi în alte civilizaţii, fără ca acestea să fi influenţat într-un chip decisiv Biserica. Sfântul Vasile cel Mare, dascăl al vieţii monahale, a vrut să arate că fuga de lume nu înseamnă o demonizare a acesteia. Monahii plecau nu pentru că lumea era rea, ci pentru că simţeau că nu pot împlini cuvântul Domnului în mijlocul societăţii în care trăiseră. Astfel, marele ierarh arată că „fuga de lume“ nu ţine doar de plecarea din societate, ci mai ales de fuga de patimi.

Pentru monahii din toate vremurile, fuga de lume a fost poate cea mai importantă cerinţă a mişcării monahale. Indiferent de forma în care a fost motivată, ea a fost prezentă atât în monahismul egiptean sau palestinian, cât şi în cel sirian şi capadocian. Arhiepiscop al Cezareii între 370-379, părinte al vieţii monahale, dar şi dascăl al familiei creştine, Sfântul Vasile cel Mare a trebuit să vorbească despre această plecare din lume a unor creştini astfel încât cei rămaşi aici să nu cadă în deznădejde. Deşi nu este primul care scrie anumite rânduieli (reguli) monahale, Sfântul Vasile cel Mare este interesat mai mult de fundamentarea teologică a diferitelor probleme de ordin misionar-pastoral pe care le găsea în comunităţile prin care trecea, decât de o organizare strictă. Era, mai degrabă, un pedagog ce căuta nişte soluţii, decât un comandant ce impunea nişte reguli stricte.

Lumea vechilor civilizaţii renunţând la luxul lumii

Cu siguranţă, această dorinţă de a fugi de lume nu este întâlnită pentru prima dată la creştini. Vechile civilizaţii păstrează date care arată că nevoia de înstrăinare a omului a existat de foarte mult timp. Este adevărat că învăţătura creştină i-a dat un înţeles aparte, dar înstrăinarea, ca formă de detaşare de cele ale lumii materiale, de încercare de evadare din spaţiul mundan în spaţiul intim, propriu, personal, a existat poate dintotdeauna. Această fugă de lume caracterizează toate formele de monahism. În aspectele sale cele mai riguroase, ea a fost practicată deja în formele monahismului necreştin.

Astfel, budismul vorbeşte despre o „neataşare“ radicală de lume. În acest sens, monahii sunt cei care, prin fuga lor de lume, trebuie să apară în ochii celorlalţi exemple ale idealului budist trăit. Pentru greci, kosmos-ul (lumea) desemna ordinea, frumuseţea, valoarea. „Fuga mundi“, aşa cum a fost numită de latini, era observată ca un temei al fericirii grecilor, încercând prin aceasta să arate că o viaţă despuiată de bunurile pământeşti nu e lipsită de fericire, ci e cea mai bună cale pentru a ajunge la aceasta. În acest sens, conform părerii lui Platon despre lume şi despre lumea ideilor, una superioară acesteia în care trăim, fuga ar fi o concentrare a atenţiei asupra valorii spirituale. De asemenea, stoicii au favorizat un anume ideal de singurătate şi de retragere în vederea căutării mai uşoare a înţelepciunii, iar în lumea iudaică, esenienii, contemporani cu Mântuitorul Hristos, se grupaseră la marginea Mării Moarte.

„Şi iată erau bune foarte“

Foarte important de precizat este modul în care este văzută lumea în Sfânta Scriptură, izvorul principal folosit de Sfântul Vasile în elaborarea principiilor sale. Aşadar, în sens biblic, lumea creată de Dumnezeu are un sens în proiectul mântuirii şi în acest cadru îşi va găsi ea destinul final. Cu alte cuvinte, lumea creată „bună foarte“ prin mâinile Creatorului are un drum de parcurs, are un scop. Acest destin final poate fi realizat doar cu ajutorul omului. Singur omul, folosindu-se de raţionalitatea naturii în mod conştient şi făcând uz în mod conştient de procesele ei prin munca sa plină de responsabilitate, urcă la o viaţă de comuniune spirituală şi la conştiinţa unor sensuri şi scopuri mai înalte ale naturii. Lumea devine, după cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, un dar al lui Dumnezeu pentru noi, dar şi darul nostru către Dumnezeu: „Dumnezeu i-a dat omului lumea nu numai ca un dar de o fertilitate continuă, ci şi de o mare bogăţie de alternative posibile de actualizat de către om, prin libertate şi muncă.

„Se leapădă de lume cel care se dezbracă de omul cel vechi“

Plecând de la cuvintele Mântuitorului „De voieşte cineva să vină la Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie“ (Matei 16, 24), ierarhul capadocian subliniază necesitatea înstrăinării de mai multe lucruri pentru a umbla pe calea propovăduită de Mântuitorul Hristos, în calitate de monah. Astfel, Sfântul enumeră lepădarea de diavolul şi de poftele cărnii, de înrudirile după trup şi de întovărăşirile cu oamenii. Dar mai mult decât aceste lucruri care sunt de natură mai mult exterioară, „se leapădă de sine cel care se dezbracă de omul cel vechi cu faptele lui“. Un asemenea om va ajunge să-i considere ca părinţi adevăraţi pe aceia care l-au născut pentru Hristos prin Evanghelie, iar ca fraţi - pe aceia care au primit acelaşi Duh al înfierii.

În elaborarea răspunsului său, Sfântul Vasile va folosi cuvintele Mântuitorului: „Dacă cineva vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl lui şi pe mamă, şi pe soţi, şi pe copii, şi pe fraţi, şi pe surori, şi chiar pe sufletul său, nu poate să-mi fie ucenic“ (Luca 14, 26), pentru a întări ideea de renunţare la lume. Acest fel de renunţare este numit de marele ierarh renunţare deplină, iar aceasta se dobândeşte „cu indiferenţa omului chiar şi faţă de viaţa proprie şi cu încredinţarea că îl aşteaptă moarte sigură, încât să nu se încreadă în sine însuşi“. Această renunţare desăvârşită faţă de „cele din afară“, precum averea, mărirea deşartă, viaţa socială, străduinţa nefolositoare, o putem învăţa din exemplul sfinţilor apostoli care au renunţat la cele ale lor pentru a-L urma pe Mântuitorul, continuă Sfântul Vasile cel Mare.

Lumea - orice „împrăştiere de la pomenirea lui Dumnezeu“

Foarte fin cunoscător al filosofiei greceşti, marele ierarh se va folosi de anumite concepte ale vremii sale pentru a clarifica explicaţia sa. Din punct de vedere dogmatic, „lumea“ din care trebuie să fugim e tot ceea ce constituie o „împrăştiere“ şi o abatere de la pomenirea lui Dumnezeu, tot ceea ce ne îndepărtează de viaţa potrivit Evangheliei. Prin aceasta, renunţarea la lume trebuie să rămână un principiu pentru fiecare, chiar şi pentru cei ce vieţuiesc în lume şi care suferă „întristările lumii de faţă“.

Observăm din răspunsul Sfântului Vasile, prezentat mai sus, că forma de desăvârşită renunţare la lume este fuga de patimi. Astfel, şi în „Regulile mari“, dar şi în „Regulile morale“, cuvântul „kosmos“ primeşte un sens moral, iar fuga de lume nu este o noţiune de drept canonic, nici abţinerea de la treburile publice. Condamnată este patima, orice ataşament care se împotriveşte voii lui Dumnezeu.

„De vrei să scapi de lupta împotriva vrăjmaşului, treci în altă lume“

Cu toate acestea, se observă la marele capadocian şi o interpretare a Evangheliei „ad litteram“ (Luca 14, 26). Astfel, el prescrie monahilor o renunţare absolută la familie. Ei nu se pot despărţi de fraţii lor întru monahism sub pretextul de a-şi vizita părinţii. De asemenea, ei nu se mai pot împovăra cu grijile familiei, luând în acest fel asupra lor ocrotirea intereselor rudelor după trup, întrucât cine s-a născut din Duhul s-a făcut fiu al lui Dumnezeu. Sfântul Vasile împinge astfel regulile la extrem, din frică ca aceste legături să nu trezească la monahi regrete pentru viaţa lor trecută. Sfântul va spune în acest sens: „Aşadar, de vrei să scapi de lupta împotriva vrăjmaşului, treci în altă lume, unde nu există acesta; acolo vei putea şi să scapi de lupta împotriva lui, şi să împlineşti poruncile evanghelice fără primejdii şi în odihnă“. Toate aceste măsuri care conduc la renunţarea de lume sunt completate prin purtarea hainei speciale, prin călătorii rare (şi doar pentru cei virtuoşi), dar şi prin altele care urmăreau îndreptarea monahului doar spre Dumnezeu.

Toate aceste reguli au făcut ca ulterior impunerii vieţii de obşte, monahii să capete conştiinţa singularităţii lor, vorbind despre cei ce nu erau în mănăstire ca despre „oamenii din afară“, „oamenii din lume“. Aceste cuvinte nu erau depreciative, ci arătau că viaţa în lume „smulge sufletul din foarte preţioasa pomenire a lui Dumnezeu“. Astfel, ierarhul capadocian va arăta din nou un spirit de moderaţie, de echilibru, spunând: „Comuniunea neîntreruptă cu Dumnezeu nu duce la uitarea sau dispreţul faţă de lume. Monahul nu anatematizează nunta, care este după fire. El însuşi, monahul, provine, prin naşterea lui firească, din nuntă. Cum şi-ar putea nega propria şi prima lui obârşie?“.