Întreaga viață a Părintelui Constantin Sârbu i se înfățișează privitorului ca o rană deschisă. Uneori, Părintele Constantin îmi pare a fi un trandafir înmiresmat, de o frumusețe iradiantă, crescut pe un
Petre Mavrogheni, un diplomat implicat în lupta pentru obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
Petre Mavrogheni este astăzi o figură mai puțin cunoscută publicului larg, deşi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost unul dintre cei mai importanți oameni politici ai României. În istoria Bisericii Ortodoxe Române, el a fost o figură luminoasă prin contribuția sa aparte la propășirea acesteia. Paradoxal, numele mult mai familiar contemporaneității este acela al unui lăcaş de cult monument istoric, Biserica Mavrogheni din București, ctitorită de domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni (1738-1790), care fusese frate cu bunicul acestuia.
În consemnarea biografiei lui Petre Mavrogheni există câteva articole publicate în perioada interbelică și chiar o lucrare intitulată „Viața și opera lui Petre Mavrogheni”, publicată în 1939 și semnată de reputatul economist și ministru de finanțe Victor Slăvescu (1891-1977), iar mai recent (2007) istoricul Filip-Lucian Iorga a publicat, în „Revista Institutului Diplomatic Român”, articolul „Petre Mavrogheni - Diplomatul gentilom”. Toate aceste lucrări ne-au servit drept bază documentară a acestui articol, alături de dosarele consultate din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, care privesc obținerea și recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române la data de 25 aprilie 1885.
Coordonate biografice
Petre Mavrogheni s-a născut la Iași, în 16 noiembrie 1818, într-o familie nobiliară de multe generații și cu rădăcini fanariote. Printre ascendenții acesteia se aflau inclusiv principi precum Nicolae Mavrogheni. Mama sa era fiica domnului Grigore vodă Sturdza. Prin părinții săi, Petre Mavrogheni era rudă cu multe dintre familiile boierești importante din Țara Românească și Moldova, iar cumva această moștenire de nume și rudenii l-a determinat ulterior să devină un membru marcant al Partidului Conservator, care grupa aristocrația funciară a României ultimelor decenii ale veacului al XIX-lea.
Tânărul Mavrogheni își începe educația aleasă în țară, apoi pleacă la studii la Paris. La 21 de ani revine la Iași, iar unchiul său, Mihail Sturdza, domn al Moldovei, îl numește în diverse funcții administrative. Tot din perioada ieșeană a existenței sale, Petre Mavrogheni va dezvolta o bună relație cu Biserica, el fiind desemnat, în 1852, la conducerea Epitropiei „Sfântul Spiridon” din Iași, experiență care îi va fi de folos mai târziu. Tot în acest an, 1852, devine pentru prima dată ministru, demnitate pe care o va deține în mai multe rânduri. Inițial a fost ministru al Lucrărilor Publice, pentru ca, în 1854, grație priceperii sale în administrarea afacerilor publice, să fie numit ministru de finanțe.
În acești ani se afirmă ca un remarcabil politician. Îl găsim apoi implicat în lupta pentru unire, dar și pe lista scurtă a candidaților pentru tronul țării. Poate și din acest motiv relațiile sale cu Cuza vor fi reci. Îl aflăm în 1866 în rândul membrilor „monstruoasei coaliții”. În vremea domniei lui Carol I, politicianul conservator Petre Mavrogheni este de mai multe ori ministru, iar la Ministerul Finanțelor se remarcă prin pionieratul în organizarea acestui domeniu, inclusiv în politica monetară, unde introduce leul de argint. Carol I avea să noteze în jurnalul său: „Lascăr Catargiu şi Mavrogheni sunt oameni plini de onoare şi în acelaşi timp de loialitate, care m’au sfătuit totdeauna bine în aceşti ani din urmă”. În 1881, Petre Mavrogheni părăsește prim-planul scenei politice și devine diplomat. Este trimis la Roma, iar din septembrie 1882 și până în ianuarie 1885 a fost ministru plenipotențiar la Constantinopol.
Sprijinul pentru BOR
Din această ipostază a diplomatului se cuvine să facem precizarea că, în cadrul procesului de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Petre Mavrogheni a avut o contribuție majoră. Acest fapt s-a datorat în primul rând grație talentului acestuia de a fi un bun negociator, un diplomat înnăscut, care a știut, cu mult tact, să conducă discuțiile cu Patriarhia pentru a se ajunge la rezultatul dorit de întreaga societate românească. În plus, Petre Mavrogheni a avut și avantajul de a proveni, așa cum am precizat anterior, dintr-o veche familie grecească și cu adânci legături în lumea otomană de la Constantinopol. Evident că acest istoric de familie și aceste vechi legături au contat mult, dar, cu siguranță, determinante au fost calitățile și experiența personală a lui Mavrogheni.
În calitatea sa de trimis plenipotențiar al regelui Carol I, Petre Mavrogheni a avut ca preocupare majoră în mandatul său sprijinul pentru Biserica Ortodoxă Română în demersurile sale de a obține autocefalia de la Patriarhia Ecumenică. Corespondența aflată în arhivele Ministerului Afacerilor Externe din România ne arată un diplomat fin observator și bun negociator, respectat de ambele părți. Mavrogheni scrie adeseori în centrala de la București, ministrului de externe, Dimitrie Sturdza, apoi Mitropolitului primat Calinic Miclescu ori chiar episcopilor Bisericii Ortodoxe Române. Iată, spre exemplu, un raport diplomatic pe care Petre Mavrogheni îl înaintează ministrului de externe al României, în data de 31 decembrie 1883: „Prea Sfinția Sa Patriarhul ecumenic, venind alaltăieri să mă vadă, a deschis iarăși el convorbire asupra situației Bisericei Române față cu Patriarhia. Cred de a mea datorie ca să vă supun în particular esența acestei convorbiri. Sanctitatea Sa a început prin a-mi arăta cu câtă părere de rău vede prelungindu-se o stare de lucruri cu totul anormală și aceasta numai din cauza unei simple neînțelegeri. Că-n adevăr când s-a constituit Sinodul Român și s-a proclamat Biserica Română de autocefală, Patriarhul și cu Sinodul Ecumenic de atunci au refuzat să recunoască legalitatea acestui fapt și au protestat. Că prefacerile însă care au intervenit în urmă România proclamându-se Regat independent - am simplificat dificultățile ce întâmpina atunci Patriarhia de a recunoaște de autocefală Biserica română, nimeni nu mai poate nega acum dreptul de a avea și Biserica ei autonomă precum are Rusia, Grecia și Serbia. Dreptul acesta Biserica Ortodoxă l-a recunoscut pururea Statelor independente, dar aceasta cu îndeplinirea unor simple formalități care consistă în a se vesti Patriarhului ecumenic de către Mitropolitul Țării constituirea Bisericei în autocefală spre a se putea da blagoslovenia cuvenită, că așa a urmat și Rusia și Grecia și Serbia. De ce dar România ar persista în a nu se conforma unei simple formalități a blagosloveniei, prin care se evită or ce umbră de schismă. Din parte-mi a mai adăugat Prea Sfinția Sa Patriarhul am cea mai mare plăcere să văd curmată această neînțelegere, nu doresc mai bine decât să recunosc și să blagoslovesc Biserica României de autocefală”.
Rapoartele diplomatice numeroase pe care Petre Mavrogheni le-a trimis se constituie și astăzi într-o prețioasă mărturie despre eforturile pe care partea română le-a întreprins pentru câștigarea bătăliei pentru autocefalie, dar mai ales amplul efort de mediere, pe care acesta l-a jucat alături de alți actori instituționali în procesul de obținere a autocefaliei. De altfel, acțiunea sa diplomatică avea să fie recompensată și prețuită în țară, iar ziarul „Universul” din 5 mai 1885 nota cu satisfacție: „Petre Mavrogheni, fostul ministru la Constantinopol, dar și cel în funcție au fost decorați de rege, primul cu Marele Cordon al Stelei României, iar celălalt cu Marele Cordon al Ordinului Coroanei”. Era o recunoaștere pe care regele Carol I și țara o acordau rolului jucat de Petre Mavrogheni în acest demers istoric.
La 28 ianuarie 1885, diplomatul își încheie misiunea la Constantinopol, încununată de recunoașterea autocefaliei, în 25 aprilie același an. Așa cum erau uzanțele diplomatice, la plecarea din capitala Imperiului Otoman a fost primit în audiență la sultan, care l-a decorat în semn de prețuire pentru contribuția sa la dezvoltarea relațiilor între cele două state. Petre Mavrogheni a fost transferat la Viena pe un post similar, unde a şi murit, în ziua de 20 aprilie 1887, lăsând în urmă imaginea unui om politic cu o operă pentru care generațiile viitoare îi vor fi recunoscătoare.