Întreaga viață a Părintelui Constantin Sârbu i se înfățișează privitorului ca o rană deschisă. Uneori, Părintele Constantin îmi pare a fi un trandafir înmiresmat, de o frumusețe iradiantă, crescut pe un
Consideraţii privind contextul internaţional al ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie
Proclamarea Patriarhiei în România, în 1925, este un episod cu ample semnificații în istoria seculară a Bisericii Ortodoxe Române. În esență, evenimentul constituie o încununare a procesului de unificare a Bisericilor Ortodoxe Române după Marea Unire, aflat deja în faza finală. Pe de altă parte, el consacra rangul legitim dobândit de Biserica noastră în contextul realizării unității naționale, care a impus România ca unul dintre cele mai importante state europene din centrul și estul Europei cu religia ortodoxă desemnată ca dominantă în Constituția țării. În același timp, are o însemnătate politică ce nu poate fi eludată, pentru că ar lipsi însuși acest act de mare importanță pe care făuritorii lui au căutat să i-o atașeze.
Contextul istoric este poate cel mai interesant din perspectiva în care s-a produs proclamarea Patriarhiei Române. Obiectivul proclamării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie nu a lipsit nicicând din preocupările reprezentanților politici și ai Bisericii Ortodoxe la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului al 20-lea. În Parlament, nu doar o dată, membrii celor două Camere au ridicat această chestiune, mai ales după ce fusese proclamată și recunoscută autocefalia Bisericii noastre. Mai important este faptul că în adunările preoțești pregătitoare reunificării Bisericilor Ortodoxe Române după Marea Unire, a fost cerută expres ridicarea la rangul de Patriarhie, o dovadă că atingerea acestui obiectiv era socotită legitimă și necesară după realizarea statului național unitar.
Două elemente ale contextului istoric în care s-a proclamat Patriarhia Română trebuie neapărat relatate pe scurt, pentru că, deși dezvăluie lucruri cunoscute, este bine de privit și din această perspectivă decizia luată politic la București.
Mai întâi, este situația Bisericii rusești care, în urma Revoluției bolșevice din 1917, precum și a războiului civil din Rusia, efortului militar pentru suprimarea independenței Ucrainei, proclamată în februarie 1918, și războiului Rusiei cu Polonia (1920-1921), traversa o perioadă de disoluție din care își va reveni cu greu abia după două decenii. Regimul ateu bolșevic a trecut la o adevărată anihilare a Bisericii ruse, demolând sau schimbând destinația de utilizare a clădirilor majorității bisericilor, iar preoții au fost uciși în număr mare sau deportați în lagăre de concentrare. Mulți dintre ierarhii Bisericii ruse au emigrat, încercând să salveze din exil Biserica rusă, în timp ce teritorii aparținând până în 1914 Patriarhiei moscovite au trecut la alte state. În Polonia, de pildă, se aflau peste 5 milioane de credincioși ai acestei Biserici, în urma transferurilor de teritorii intervenite după război, care la sfatul Mitropolitului Primat al României, Miron Cristea, au format o Biserică Ortodoxă autocefală, recunoscută printr-un tomos al Constantinopolului.
În concepția lui Miron Cristea, această Biserică rusă din Polonia putea reprezenta nucleul renașterii Bisericii ruse tradiționale. Biserica Ortodoxă Română dovedea astfel, prin Întâistătătorul ei, că este atentă la ceea ce s-a întâmplat în sânul ecumenicității ortodoxe, adoptând o politică proactivă. Așadar, nu doar că este atentă la astfel de evenimente, ci, cu sprijinul politicii statului, a acționat pentru reliefarea unui statut pe măsura României în cadrul ecumenicității ortodoxe.
Al doilea moment de magnitudine în spațiul ortodox au fost evenimentele petrecute cu Patriarhia Ecumenică în circumstanțele războiului greco-turc (1920-1922). În noiembrie 1918 s-a consemnat înfrângerea Puterilor Centrale și aplicarea în organizarea păcii a voinței puterilor învingătoare. În acest context, a survenit și dezmembrarea Imperiului otoman, aplicându-se, cu excepția participării Rusiei, cele cuprinse în înțelegerea Sykes-Picot din 1915. Grecia, însuflețită de perspectiva refacerii Imperiului bizantin, a încercat să traducă în viață ceea ce a nutrit de secole, așa-numita „Megali idea”, adică recucerirea Asiei Mici și a Constantinopolului. Reacția Turciei sub Kemal Atatürk a fost însă decisivă, iar încercarea greacă, sprijinită de o parte din aliați, a eșuat. Pacea încheiată între Turcia și Grecia la Lausanne (1923) a legitimat un schimb de populație între cele două părți, grecii urmând a părăsi Asia Mică, leagăn străvechi al culturii elene.
În aceste împrejurări, Patriarhia Ecumenică a trecut prin mari încercări, multe uitate sau foarte puțin cunoscute. Ceea ce este interesant din perspectiva celor discutate aici - momentul ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie la începutul anului 1925 - este că, imediat după încheierea păcii de la Lausanne, Patriarhia Ecumenică a fost cea dintâi care a devenit obiect al persecuțiilor autorităților turcești, care au recurs la încălcări repetate ale tratatului abia semnat și garantat de Liga Națiunilor. Astfel, în decembrie 1923, urmărind să minimizeze importanța Patriarhiei Ecumenice, autoritățile turcești au stabilit, printr-un decret, că aceasta este o simplă organizație non-guvernamentală locală, fără personalitate legală și a decis ca patriarhul să fie ales de clerici cetățeni turci sau care funcționează în Turcia. Pe aceeași linie de hărțuire și de forțare a unei decizii a Patriarhiei de a părăsi eventual Turcia, autoritățile au înființat o „biserică ortodoxă turcă”, condusă de un preot autonumit Papa Efthym, care a recurs la ocuparea de biserici creștine ortodoxe, inclusiv a campusului Patriarhiei Ecumenice, cu sprijinul evident al autorităților. În februarie 1924, Patriarhia l-a excomunicat pe Efthym și l-a numit trădător al credinței ortodoxe, pentru a fi imediat amendată de autorități pentru lovitura morală dată acestuia prin decizia luată. Iar la 30 ianuarie 1925, chiar Patriarhul Ecumenic a fost arestat de poliție și deportat din Turcia. La această dată, deci, în primele luni ale anului 1925, până la soluționarea chestiunii de către Liga Națiunilor, care a obligat Turcia la respectarea tratatului semnat, Patriarhul Ecumenic era în afara reședinței sale seculare, deportat chiar de autoritățile statului turcesc.
În acest context, întronizarea lui Miron Cristea a avut loc la 1 noiembrie 1925. Tomosul Patriarhiei Ecumenice îi fusese înmânat la 27 septembrie 1925 la București, într-un cadru impunător, de o delegație la nivel înalt a acesteia. Primul Patriarh al României nota în însemnările sale că „a fost ceva grandios. Populația Bucureștilor se adunase, desigur sute de mii, de-a lungul străzilor de la Mitropolie la Palat”. Aici, în sala tronului, în prezența tuturor miniștrilor plenipotențiari străini și a delegaților tuturor Bisericilor răsăritene, Miron Cristea a primit „cârja” patriarhală, simbol al înaltei demnități încredințate. Tot el nota atunci: „Era înălțător după așezarea în scaun să-i vezi pe toți, în numele Bisericii lor, cum se puneau sub ocrotirea Patriarhiei Române”.
Era semnificația cea mai înaltă și convingătoare a relației dintre Stat și Biserică, de sprijin reciproc în apărarea intereselor naționale în era construcției și realizării unității etnice a României moderne.