Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Horea, țăranul rămas în istorie drept împărat

Horea, țăranul rămas în istorie drept împărat

Un articol de: Daniela Șontică - 07 Oct, 2019

Orice român care merge la Alba Iulia ia cunoștință cu înfrigurare de locul în care a fost închis Horea, conducătorul Răscoalei de la 1784, și vede câmpul unde el a fost tras pe roată. Dacă ne-am propus să găsim în galeria țăranilor români pe aceia care au rămas în istorie, atunci cel mai de seamă este el, Horea, pe numele său adevărat Vasile Nicola Ursu.

Orice român care merge la Alba Iulia ia cunoștință cu înfrigurare de locul în care a fost închis Horea, conducătorul Răscoalei de la 1784, și vede câmpul unde el a fost tras pe roată. Dacă ne-am propus să găsim în galeria țăranilor români pe aceia care au rămas în istorie, atunci cel mai de seamă este el, Horea, pe numele său adevărat Vasile Nicola Ursu.
 
S-a născut în Albac (sat care azi îi poartă numele), județul Alba, în jurul anului 1730. Era iobag, meșter lemnar, dar un om luminat care a avut cunoștință de ideile europene de emancipare și eliberare a țărănimii. Știa să scrie și să citească, de aceea compunea în scris plângerile moților asupriți din greu de nobilimea din zonă, plângeri pe care le-a dus de câteva ori la Viena. Există consemnări despre faptul că Horea a mers la Viena în patru rânduri, fiind primit de către împăratul Iosif al II-lea. Primul drum la Viena l-a făcut în anul 1779, al doilea în 1780, a treia oară a fost în 1782, a patra oară a plecat la sfârşitul anului 1783 şi s-a întors acasă în mai 1784. 

O legendă cu privire la legătura lui Horea cu împăratul spune că Horea i-a convins pe iobagi să se ridice la luptă spunându-le că are o scrisoare de încredințare de la însuși Iosif care îi dă voie să pornească revolta. 

A devenit cel mai important lider al răscoalei țărănești din Apuseni, cunoscută ulterior sub numele de Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, după numele celor trei conducători ai ei. În toamna anului 1784, moţii s-au răsculat împotriva domnilor de pământ din Munţii Apuseni, cu revendicări radicale: desfiinţarea iobăgiei şi a claselor nobiliare și impozite plătite de către toţi supuşii coroanei austriece. 

În scurt timp, răscoala a căpătat accente de luptă naţională, împotriva clasei nobiliare maghiare, extinzându-se în aproape tot Ardealul. A fost înăbuşită cu o cruzime de neimaginat în Europa acelor ani. 

Horea a fost prins de trupele austriece la 27 decembrie 1784, împreună cu Cloşca, iar trădătorii săi - în număr de şapte - erau iobagi din zonă şi se pare că unii îi erau rude. La o lună după prinderea lui Horea şi Cloşca a fost capturat şi Crişan. 

Într-o broșură cu titlul „Horja und Klotska Oberhaupt und Rathgeber der Aufrührer in Siebenburgen”, scrisă de Adam Friedrich Geisler şi publicată în 1785 în Germania, i se face astfel portretul conducătorului răscoalei: „Căutătura lui este posomorâtă şi melancolică, dar ochiul ager şi pătrunzător. O perpetuă seriozitate a tras mai multe încreţituri pe faţă decât pe frunte. O barbă neagră, subţire, contribuie şi mai mult la umbrirea sau înnegurarea fizionomiei lui. Configuraţia capului este prelungă, tot chipul, oval, cu o frunte lungă, ascuţită, nici prea înaltă, dar nici prea îndesată, cu osul sprâncenei bine potrivit. Nasul este ca de şoim, de o încovoitură îngustă, altminterea de mare fineţe, şi mai cu osebire la rădăcină şi la zgârciuri foarte ascuţit. Gura, bine proporţionată şi de o tăietură inteligentă.” 

Condamnat la moarte, Horea a fost tras pe roată la 28 februarie 1785, împreună cu Cloşca, pe un mic deal de lângă cetatea Alba Iulia. Horea şi-a făcut testamentul la 25 februarie 1785, în celula în care era deţinut, documentul fiind scris de preotul Nicolae Raţiu. Aceasta a fost ultima execuţie prin tragere pe roată din Europa, după acest eveniment pedeapsa fiind abolită din Codul penal austriac. 

Într-o conferință susținută de Octavian Goga în 1935, poetul evoca figura lui Horea la 150 de ani de la răscoala țărănească pe care a condus-o. Apelând la date istorice, făcând paralele cu ceea ce se întâmpla în alte țări europene în privința țărănimii, cu o emoție vie, susținută de marele său talent literar, Goga îl prezintă pe Horea drept țăranul care, prin faptele sale eroice, a rămas în conștiința ardelenilor drept un împărat: „Din galeria nesfârșit de lungă și de întunecată a trecutului unde dorm alături sacrificaţii noștri se ridică de astă dată un chip neobișnuit, o figură retrasă în colțul ei, cu totul deosebită... N-are hlamidă domnească pe umeri, cum au avut în țările de la Dunăre atâția al căror vis la mărire s-a înecat în sânge... Nici măcar boier de neam n-a fost, plătind cu viața pornirea aspră de-a stăpâni sau apăra un petic de pământ, ori altă patimă urzită în umbră... Nu. E un obraz de țăran, o față arsă de soare, brăzdată de crețuri adânci ca tăieturile de cuțit, cu părul lung încununând fruntea largă, căzut cuviincios pe umeri. Semenii lui, dorind pesemne să-l alinte cu porecla lor, i-au dat din tinerețe numele de Horia, nume sonor și primăvăratic născut din cântec și din zvon de pădure... (...) 

Un țăran încarnează aici destinul unei nații la cel dintâi act de conștiință, ceea ce înseamnă că orfan de orice conducere politică, norodul s-a rostit prin însuși impulsul lui de autoconservare, clasa conducătoare fiind aproape în întregime mimetizată de atmosfera opresiunii străine. (...) Problema se pune cum s-a instrumentat în cugetul acestui iobag analfabet năzuința spre libertate? Ce l-a împins pe el la răzvrătire și cum i s-a zămislit speranța salvatoare care l-a povățuit până în pragul eșafodului? Este Horia pur și simplu un Spartacus în ițari, un erou de răzmeriță a clăcașilor împotriva proprietarilor nesăbuiți? E un mistic al Ortodoxiei călcate în picioare de catolicismul de la Viena, care, se știe, înainte cu optzeci de ani de tragedia lui Horia lansase ideea unirii cu Roma a ritului răsăritean din Ardeal?”

Prin astfel de fraze măiestrite, Octavian Goga a recompus din neguri de timp portretul cu aură de legendă al lui Horea, țăranul care, umblând cu scrisoarea de la împăratul Iosif în sân, nearătând-o niciodată cuiva, a avut curajul să-i ridice pe frații lui iobagii la o luptă ce le promitea libertatea și drepturile de moștenitori ai pământului strămoșesc. Întreaga confe­rință a lui Goga, de o frumusețe literară desăvârșită, a captat auditoriul ca întotdeauna, vorbele, privirea și vocea lui având un efect aproape hipnotic asupra asisten­ței: „Întronat definitiv în legendă, Horia e perpetuat în amintirea Ardealului subt nenumărate alintări ale geniului popular. În toate căsuțele cățărate pe coastele munților figura lui trăiește și dă povețe din generație în generație... (...) Moțul își aduce aminte din bătrâni că a fost odată un Horia, un fel de împărat al săracilor care a călcat în picioare trufia ungurească, în fața căruia domnii nemeși tremurau de frică... Zâmbind cu mulțumire, cum coboare, pe malul Arieșului, el îngână vechiul cântec: «Cât a fost Horia împărat,/ Domnii nu s-au desculțat,/ Nici în pat nu s-au culcat,/ Prânz la masă n-au mâncat...» Dar alături de acest moț pribeag, românismul întreg se gândește cu recunoștință la țăranul din Albac, care cu braț de oțel a oprit o clipă în loc roata vremii, ca mai târziu ea să treacă peste oasele lui...”