Icoana, fereastră către cer

În urmă cu mulți ani, a existat un experiment interesant în care oamenii erau puși într-o cameră unde totul era vopsit în alb și care era izolată fonic. Se spune că într-un astfel de mediu pierzi noțiunea timpului în mai puțin de jumătate de oră și, dacă nu ai un ceas la dispoziție, organismul tău va suferi transformări în funcție de felul cum vei gândi vremea care se scurge pe lângă tine. Imaginați-vă acum un astfel de experiment cu o persoană aflată într-o cameră sau incintă împodobită cu icoane și veți simți cum timpul, timpul acela grosier, nevăzut, care rămâne astfel pentru camera albă de mai sus, se transformă aici în veșnicie, într-un sentiment al plenitudinii prin care simți că nu mai ești singur și că timpul nu mai are nici o relevanță pentru tine.

Pentru o lungă perioadă de timp, oamenii fie au considerat că idolii sunt o reprezentare corectă a lui Dumnezeu, fie că Acesta nu poate fi reprezentat niciodată într-o imagine pentru că El transcende totul. Toate acestea au dispărut în ziua Întrupării lui Hristos. Fie că Îl vedem acum în iconografie reprezentat ca Prunc, fie că Îl vedem vindecând sau predicând, fiind răstignit sau înviat, în mijlocul ucenicilor sau rugându-Se singur în Grădina Ghetsimani, avem o ima­gine a ceea ce s-a întâmplat atunci. Însă această „imagine” nu este una statică, asemenea unei fotografii sau unei picturi oarecare, ce încearcă să înmagazineze un eveniment petrecut demult și care are relevanță numai în măsura în care ne simțim cumva legați de el. Icoana este ceva diferit, este rezultat, în majoritatea situațiilor, al unei vieți duhovnicești a iconarului, este rezultatul unei întâlniri dintre sufletul celui care pictează, evenimentul istoric propriu-zis și persoana care a stat în mijlocul acelui fapt. Icoana este ceva veșnic actual. Când te rogi în fața ei, știi că Hristos te aude. Știi că, deși în lemnul icoanei, în vopselele ei, în ima­ginea ei nu este nimic care să rezoneze cu „idolii” păgânismului; totuși, icoana este un dar primit din mâna lui Dumnezeu prin inspi­rația iconarului și că, în efect, cinstirea ei merge către Cel care este înfățișat în ea - dacă vorbim de Hristos, sau către cei care sunt înfățișați în ea - Maica Domnului și sfinții Bisericii. Icoana nu-L cuprinde pe Dumnezeu, la fel cum o fotografie a unei persoane apropiate nu o cuprinde pe aceasta, însă ne ­pune cumva în fața Lui. În genunchi sau ridicați, con­cen­trați sau risipiți, atenți sau distrași, în fața icoanei trăim o arvună a întâlnirii noastre cu Hristos sau cu sfinții Săi care va avea loc într-un mod indescriptibil în cuvinte la Judecata cea de pe urmă.

Icoana, carte în imagini

Ochiul uman este un rezultat al meșteșugului divin. Mic, sensibil, veșnic slăbit în fața luminii, veșnic orb în fața întunericului, dar capabil să transmită cu repeziciune orice informație către centrii nervoși ai omului. 90% din informația pe care o captăm din mediul înconjurător ne survine prin ochi. Fie că lecturăm o carte sau privim în jurul nostru, fie că ne concentrăm privirea într-un punct fix sau o lăsăm să se disipeze lent asupra mai multor ima­gini sau obiecte, acumulăm informație. De aceea, dacă aruncăm o privire asupra scrierilor patristice din perioada iconoclastă, ne dăm seama că icoana are, pentru aceștia, aceeași valență precum Sfânta Evanghelie! Nu este un joc de cuvinte, nu este o comparație forțată, nu este o coincidență sau o mărturie „apologetică” menită să transforme icoana în ceva ușor de acceptat pentru toată lumea fără prea multe probleme de conștiință. Așa cum cuvintele Sfintelor Evanghelii intră în auzul nostru și, prin acceptarea lor de către mintea și inima noastră, ajung să lucreze esen­țial asupra vieții noastre sufle­tești, sporindu-ne credința, eliminându-ne îndoiala, frica și gândurile necurate, îndemnându-ne să împlinim poruncile lui Hristos, tot astfel icoanele și reprezentările iconografice de pe pereții bisericilor ne arată imaginile din spatele cuvintelor. Aud la slujbă despre vindecarea slăbănogului din Capernaum și, poate, cuvintele trec pe lângă mine, dar, la un moment dat, îmi ridic privirea din pământ și văd acest eveniment pictat pe una dintre absidele bisericii. Imaginea îmi captează atenția imediat, nemijlocit. Nu am nevoie să meditez asupra cuvintelor sau să-mi aduc aminte dacă am înțeles bine ceea ce a făcut Domnul cu acel om chinuit sufletește și trupește. Văd! Văd cum s-a petrecut și înțeleg ce s-a petrecut din „interiorul” evenimentului, nu din exteriorul său.

Icoana, schimbarea omului vechi în om nou

De multe ori, privind la fotografii, remarcăm expresia de pe fețele celor care au fost imorta­li­zați în acestea. Adesea, vedem bu­curie, poate o ușoară tristețe sau melancolie, alteori, grimase, rictusuri, semnele unei boli sau ale unor gânduri dificil de purtat și de dezvăluit. Însă atunci când privești o icoană pictată cu rugă­ciu­ne și cu post (două aspecte care îl deosebesc esențial pe iconar de pictorii obișnuiți), ceea ce te frapează este faptul că îți pare ireală, ca și cum ar înfățișa ceva de dincolo de viața noastră concretă și superficială. Iconarul „smulge” veșniciei o palidă copie, o imagine aproape ștearsă a frumuseții dumnezeiești care o caracterizează. De aceea, pro­porțiile trupului, reacțiile, privirea, gesturile sfin­ți­lor, ale Maicii Domnului sau ale Domnului Hristos sunt încărcate de o semni­ficație specială, ne vorbesc într-o limbă pe care de-abia am învățat s-o cunoaștem. Prin ur­mare, icoanele nu ne prezintă chipul „omului vechi” încărcat de păcate și patimi, ci chipul omului „înveșnicit”, hrănit de comuniunea neîncetată cu Hristos și cu sfin­ții Săi. Icoana ne cheamă către propria noastră transfigurare. A fi un om sfânt înseamnă a fi un om frumos. Poate nu aspectuos fizic sau cu trăsături princiare, dar, în mod sigur, plin de reverberațiile duhovnicești ale harului Duhului Sfânt care trebuie să pulseze neîncetat în inima ta, pentru că, până la urmă, ești făcut după chipul și asemănarea Domnului tău. În icoană trebuie să vezi ca în oglindă, pentru că toate trăsăturile acelea speciale ale bunătății, smereniei, blândeții, iubirii dumnezeiești care transpar din toate icoanele sfinților va trebui să ți le împropriezi prin viața ta sfântă. Așa te vor recunoaște și sfinții în veș­nicie. Însă, dacă în tine se vor săpa trăsăturile urâte ale păcatelor trupești, ale patimilor sufle­tești, ale gândurilor necurate și viclene, atunci nu vei mai fi „icoană”, ci „idol”, o imagine stricată și coruptă care nu mai amintește de creația minunată a Domnului pe care o reprezinți.

Așadar, în acest an binecuvântat de Dumnezeu, să alegem să fim și noi „icoane” vii, pe care Dum­nezeu Însuși să picteze cu­lo­rile vii ale virtuților creștine, în­fru­musețându-ne astfel neîncetat. Până la urmă, creștinii trebuie să viețuiască smerit în mijlocul oamenilor și, chiar prin tăcere, să-i învețe pe ceilalți ceva despre veșnicie, patria unde vor străluci dacă vor ține până la capăt poruncile lui ­Hristos. Icoane vii.