Icoana Pogorârii Sfântului Duh și unitatea Bisericii

Faptele Apostolilor descriu cu suficiente amănunte cele petrecute în zilele care au urmat Învierii Domnului, numărate ceas de ceas de martorii acestei minuni, dar care nu pricepeau, încă, tainele Împărăţiei cerurilor. Această înţelegere cu totul specială a venit odată cu Pogorârea Sfântului Duh, care a desăvârşit transformarea lor în pescari de oameni. Icoana praznicului aduce în faţa ochilor doar cele petrecute în casa în care erau adunaţi Apostolii şi din care rândurile de faţă vor sublinia doar câteva aspecte.

Într-un moment crucial al istoriei omenirii, în care aceasta îmbătrânise în păcate şi fărădelegi, atât în pustia Iordanului, cât şi în aglomerarea Capernaumului, a răsunat, asemenea unei trâmbiţe, îndemnul „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Matei 3, 2 şi 4-17). Ceva mai târziu, Apostolii au fost trimişi să propovăduiască, având pe buze acelaşi îndemn (Matei 10, 7). Făgăduinţa Duhului Sfânt, făcută de Mântuitorul la Cina cea de Taină, a fost înnoită înaintea Înălţării Sale, când le-a poruncit ca să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui. „Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile” (Fapte 1, 4-5).

Interogarea lor cu privire la venirea „concretă” a împărăţiei lui Israel a primit un alt fel de răspuns: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 6-8).

Astfel că de praznicul Cincizecimii s-a împlinit făgăduinţa. În momentul în care erau toţi împreună, în acelaşi loc, „din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia…” (Fapte 2, 1-9).

Vuietul Duhului și odihna Lui în Apostoli

Erminia indică scena extrem de lapidar: „Casă şi într-însa cei 12 apostoli şezând împrejur [pe scaune]. Şi dindosul lor o cămară mică şi în ea un om ţine o năframă, cu amândouă mâinile: şi în năframa aceea 12 hârtii înfăşurate şi purtând (fiecare câte o) coroană în capătul ei; şi deasupra omului scrierea aceasta: Lumea. Şi deasupra casei Sfântul Duh, în chip de limbi de foc, cu multă lumină: şi 12 limbi de foc coborând şi şezând pe (creştet la) fiecare din apostoli”. Astfel, scena iconografică dezvăluie cele petrecute în casă, nu în afara ei, semn că, în biserică, creştinilor le sunt cunoscute cele de neînţeles pentru păgâni.

Dintru început atrage atenţia faptul că cei 12 Apostoli formează o unitate desăvârşită, dispunerea lor fiind cea mai ordonată şi mai riguroasă, într-un relativ semicerc, ce aminteşte de synth­ronul (banca de piatră) din hemiciclul (spațiu în formă de semicerc) Sfântului Altar. Dacă prin Jertfa de pe Crucea Golgotei a fost întemeiată Biserica, Pogorârea Sfântului Duh şi botezarea celor care au crezut atunci au constituit actul de naştere al Bisericii, spaţiului construit al acesteia ­fiindu-i specifice formele concave, primitoare ale cupolelor şi absidelor, unde este experiat sentimentul că Dumnezeu este Tatăl, iar Biserica, mamă. Astfel, dispunerea Apostolilor devine o icoană a unităţii pe care Biserica una o realizează, Hristos venind ca să adune în Sine ceea ce păcatul a dezbinat şi a risipit, să readucă starea de la crearea lumii, când „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2).

Spre deosebire de atmosfera relatată în Faptele Apostolilor, plină de vânt şi vuiet, de mirare şi rumoare, agitaţie şi aglomeraţie, în icoană totul stă sub semnul calmului şi al finalităţii unui act, asemenea unei odihne binemeritate, Apostolii devenind model al lui Iisus Hristos, peste care S-a odihnit „Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe… duhul temerii de Dumnezeu” (Isaia 11, 1-3).

Prezența prin absență a lui Hristos

Aproape toţi Apostolii privesc spre mijloc, unde „este reprezentată simbolic Sfânta Treime, un tron - simbol al Tatălui, Evanghelia deschisă - simbol al Fiului“ şi un porumbel aşezat pe această carte - simbol al Duhului Sfânt” (Nikolai Ozolin, Iconografia ortodoxă a Cincizecimii). Aşezarea apostolilor corespunde celei din icoana lui Iisus la 12 ani, învăţând în templu (Michel Quenot, Învierea şi icoana), cu deosebire că în icoana Cincizecimii, locul Său este, aparent, gol, într-o reprezentare vizuală în care însăşi marcarea absenţei Sale este cea care dezvăluie taina prezenţei. Indiferent dacă între cei doi Apostoli de sus este lăsată sau nu o distanţă, locul central dintre ei rămâne neocupat, indicând tocmai faptul că „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Iubirea jertfelnică a lui Hristos apare clar evidenţiată de verticală, de axa de simetrie ce pecetluieşte întreaga schemă compoziţională a icoanei, şi care constituie braţul vertical al Crucii, împlinirea făgăduinţei de păstrare a legăturii cer-pământ, într-o altfel de scară a lui Iacob, pe care Fiul lui Dumnezeu S-a urcat, pentru ca Duhul lui Dumnezeu să coboare.

Peste cei 12 Apostoli Duhul Sfânt Se pogoară, ca dintr-o fântână de viaţă dătătoare (Ioan 4, 14), sub forma a 12 limbi de foc, într-o îndreptare plină de iubire divină a greşelii celor ce s-au mândrit odinioară în Babel: „Odinioară limbile au fost amestecate, pentru îndrăzneala zidirii turnului; iar acum limbile au fost înţelepţite pentru slava cunoştinţei de Dumnezeu. Atunci a pedepsit Dumnezeu pe cei nelegiuiți pentru greşeală; acum Hristos a luminat pe pescari cu Duhul. Atunci s-a lucrat felurimea limbilor spre pedepsire; acum se reînnoieşte înţelegerea spre mântuirea sufletelor noastre” (Stihoavnă la Litie).

În partea inferioară a icoanei, într-o peşteră neagră şi opacă, ce trimite către peştera din Icoana Naşterii şi cea din Pogorârea la iad, apare o figură misterioasă. Este Cosmosul, simbol al tuturor oamenilor care erau întuneric şi care, „deşi încoronat cu putere şi bogăţie, e prizonier în peştera întunericului, aşteptând convertirea” (Jim Forest, Icoana în rugăciune). Prezenţa sa semnifică mântuirea tuturor neamurilor, prin aceasta afirmându-se „dimensiunea cosmică a Cincizecimii” (Nikolai Ozolin, op. cit.). Pogorârea Sfântului Duh a desfiinţat barierele conceptuale asupra lumii, aspect accentuat în Mystagogia - Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, în care viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul asupra Bisericii este una cosmică, iar cea asupra cosmosului este una eclesiologică.

Duhul Sfânt Mângâietorul a venit nu doar ca să umple golul lăsat de plecarea Domnului Iisus, ci să izvorască daruri împărăteşti, după putinţa fiecăruia: „izvorăşte profeţii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune, pe pescari teologi i-a arătat; toată rânduiala Bisericii o plineşte” (Vecernia mare, a treia stihiră la Doamne, strigat-am). Iar Apostolii nu doar că au primit limbile de foc, ci au fost şi încununaţi de ele, asemenea unor împăraţi, devenind stăpâni peste patimi şi putând călca peste şerpi şi peste balauri şi dăruind mai departe „foc care se împarte spre dăruirea de haruri” de la Împăratul cel Ceresc…