Ieroschimonahul Dionisie Ignat și călătoria pe calea sfințeniei

Până în anul 1990, se cunoșteau foarte puține aspecte ale vieții și nevoinței părintelui Dionisie Ignat. Numele lui era pomenit doar într-un cerc restrâns, mai ales al părinților de la Sihăstria și al unor apropiați. Părinții athoniți din neamul românilor, sau din alte neamuri, îl cinstesc, însă, în mod deosebit, pe ieroschimonahul Dionisie Ignat, care a viețuit la Chilia „Sfântul Gheorghe”-Colciu, din apropierea Mănăstirii Vatoped.

A fost contemporan cu unii părinți cuvioși care au atins măsura sfințeniei, monahi nevoitori și rugători care au slujit Biserica în smerenie și ascultare desăvârșită. Îi amintesc spre vrednică pomenire pe Sfântul Ioan Iacob, marele duhovnic Paisie Olaru și cunoscutul misionar și duhovnic arhimandritul Cleopa Ilie. Originari din același loc, îi despărțeau câteva sate, dar îi uneau credința și evlavia, moștenite de la părinți și de la duhovnicii mănăstirilor din preajmă. Drumurile lor s-au despărțit. Unul a plecat în Țara Sfântă, altul la Muntele Athos, iar doi au rămas nevoitori în Moldova natală.

Mai puțin cunoscut în România acelei perioade, părintele Dionisie Ignat a fost însă foarte cunoscut în Muntele Athos. Au fost inedite coordonatele vieții sale: smerenia, îndelunga-ascultare și minunata deschidere duhovnicească cu care îi întâmpina pe toți. Rămăsese unul dintre puținii români vieţuitori la Muntele Athos, înainte de venirea călugărilor de la Sihăstria, Neamț, Sâmbăta, în deceniul al șaptelea al veacului al 20-lea. Trei monahi, îndrumați de arhimandritul Dometie Trihena, auzind de vizita președintelui de atunci al României, s-au dus la Atena şi i-au spus: Trimiteți-ne călugări români. Nu are cine să ne îngroape și nu are cine să rămână în chiliile românești. Nicolae Ceaușescu a îngăduit, ce-i drept cu greu, unor călugări să plece din România în plin regim comunist.

Toți știau că la Colciu rugăciunea își găsise un vrednic oștean. Erau de notorietate bunăvoința, nevoința și râvna lui. De aceea, l-au căutat, i-au cerut sfatul și rugăciunea. A fost îndrumător pentru mulți monahi, care au găsit în el un părinte înțelept, înțelegător și filocalic. Nu pot uita bucuria pe care o avea când m-a primit și pe mine de câteva ori, odată însoțind un numeros grup de monahi din Moldova (aproape 40), veniți de la Mănăstirea Sihăstria în pelerinaj la Muntele Athos, în anul 2003, cu un an înainte de trecerea sa la Domnul.

Chipul luminos al acestui român cu viață sfântă l-am rememorat cu prilejul deshumării osemintelor sale, în ziua de joi, 17 noiembrie 2022, după Vecernia oficiată în bisericuța Chiliei „Sfântul Gheorghe”, aflată în apropierea mormântului părintelui Dionisie. Pentru acest moment, încărcat de însemnătate liturgică și istorică, unul dintre părinții Mănăstirii Vatoped, Teodoch, după ce a consultat mai multe manuscrise, a alcătuit o slujbă specială. Aceasta a cuprins psalmi, rugăciuni, lecturi din Sfânta Evanghelie și scrierile Apostolilor, fragmente din slujba Parastasului, troparele Sfântului Gheorghe, ocrotitorul chiliei unde a trăit mulți ani părintele Dionisie Ignat, troparul Sfântului Dionisie Areopagitul, precum și rostiri prin care s-a cerut pomenirea, ușurarea, odihna şi iertarea păcatelor robului lui Dumnezeu, Dionisie iero­schimonahul, așezarea lui în sânurile lui Avraam, ale lui Isaac și Iacov și numărarea lui împreună cu ceata celor aleși în Împărăţia lui Dumnezeu. Rugăciunile de la pomenirile obiș­nuite au fost înlocuite cu rugăciuni speciale, după care s-au rostit rugăciunea „Dumnezeul duhurilor...” şi versete din anumiți psalmi: „Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. La loc cu verdeață, acolo m-a sălăşluit și la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povă­țuitu-m-a pe cărările dreptății, pentru numele Lui”, precum şi celelalte rugăciuni închinate Mântuitorului, „Cel care ridică păcatul lumii și Care mângâie pe cei slabi la suflet în necazul lor”. Au fost rostiri prin care s-a cerut Mântuitorului să fie mângâiere oilor Sale, întrucât doar această mângâiere, care oglindește primirea fiilor în sânurile părintești, este adevărata fericire: „Dă-i lui în schimbul ostenelilor păstorești plată binecredincioasă, adu-l pe el purtând lumină în cereasca Ta cămară de nuntă. Dă-i lui a fi precum îngerii, ca fără de rușinare să stea la scaunul Tău cel neapropiat”. Slujba din ziua deshumării osemintelor a cuprins și Fericirile, care, pe lângă cunoscutele versete ale Predicii de pe munte, includ și anumite cântări: „Doamne, rugăciunile ce Îți aducem, primește-le și, ca un Bun, pe părintele nostru odihnește-l cu sfinții Tăi. Robului Tău ușile milostivirii deschide-le, fă-l părtaș veșnic al moştenirii şi odihnei Tale!”; „În cer să-l primești pe al tău rob, pe cel ce mutatu-s-a la viață veșnică din Grădina ocrotită de Maica Ta”. În această slujbă au fost prezente și lecturi din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel: „Fraţilor, aduceți-vă aminte de mai marii voștri...”, precum și Evanghelia după Ioan: „Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede întru El să aibă viață veșnică și Eu îl voi învia la ziua cea de apoi...”. Ultima ectenie pentru cei adormiți are o rugăciune inspirată: „Dumnezeule Cel Mare și necuprins, Cel ce din pământ pe om cu mâinile Tale l-ai făcut și apoi iarăși l-ai întors în pământ, Cel ce dai suflare la tot trupul și duhurile drepților care s-au mutat iarăși în ceruri duci, Cel ce ne-ai înnoit pe noi prin deșertarea Unuia-Născut Fiului Tău și la bună vreme ajutor pururea prin El dai, Cel ce ai poruncit: «Ascultați pe învățătorii voștri» şi ne-ai îndemnat spre urmarea acestora, văzând săvârșirea lor, trimite și acum harul Tău spre săvârșirea lui fără de prihană, a acestei după datorie slujiri și sufletul părintelui nostru Dionisie ieromonahul în părinteștile Tale sânuri primește-l, iar pe noi învrednicește-ne a-i îmbrățișa oasele sale și a le păzi întregi până la sfârșitul veacului în care binevoiește de-a dreapta Ta să ne adunăm noi toți, părinți și fii”.

Mănăstirea Vatoped a mai avut câțiva părinți duhovnicești pe care i-a propus spre canonizare în ultima perioadă, dar au fost și cazurile unor nevoitori îmbunătăţiţi, ale căror oseminte nu au fost scoase din mormânt înainte de canonizare, aidoma Cuviosului Paisie Aghioritul, al cărui mormânt se află la Mănăstirea Suroti, nu prea departe de Tesalonic. Monahii din Muntele Athos, ierarhii, preoții, călugării și credincioșii din România, care au auzit de lucrarea lui duhovnicească, își îndreaptă gândul către Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Lui, cinstind viața și lucrarea părintelui Dionisie Ignat.

Părintele Dionisie Ignat se înscrie în rândul călugărilor români iubitori ai rugăciunii și ai tradițiilor sfinte, care ne aduc aminte de nevoințele părinţilor pustiei, deși în contexte diferite, având, însă, același filon isihast spre care trimit cuvintele Scripturii și experiența filocalică a dăinuirii Bisericii. Mai mult decât atât, asemenea altor Părinți ai Bisericii, părintele Dionisie a întrupat această experiență în propria sa viață, devenind exemplu de urmat pentru toți contemporanii săi. A fost multă vreme printre marii nevoitori care au rămas în Grădina Maicii Domnului, mai ales în contextul evenimentelor de după 1948, când în Muntele Athos nu au mai ajuns vreme de 30 de ani călugări români. Mulți conaţionali ai noştri au murit în acea perioadă, iar dintre chiliile românești doar câteva au mai rămas slujite de viețuitori români. În acei ani, a fost un fel de lider al monahilor români. A viețuit în mai multe chilii, una dintre ele, lângă Mănăstirea Pantocrator, închinată Bunei Vestiri, alta ocrotită de Sfântul Tihon, nu prea departe de Kapsala. Peste tot, părintele Dionisie Ignat a fost considerat de cei de acolo un monah rugător, harnic și bun. În cazul Chiliei „Buna Vestire”, a muncit împreună cu alți monahi pentru a putea plăti suma împrumutată pentru cumpărarea ei. Toți vorbesc despre filoxenia sa, despre dorința de a-i ști pe toți în dragoste și comuniune.

Părintele Dionisie Ignat a fost și un îndrumător al slujitorilor Bisericii. Ucenicul său, ieromonahul Dionisie Alb, îmi mărturisea că la el s-au spovedit mai mulți ierarhi greci și români, stareţi de mănăstiri, călugări, români, greci, ciprioți și de alte naționalități. Amintesc prezența frecventă la scaunul său de spovedanie a mitropoliților de Argolida, Siatista și Kastoria. Era pentru toți un adevărat părinte, iar oaspeții lui simțeau întotdeauna acest lucru. Uneori, la chilia lui poposeau mari ierarhi și figuri celebre. O lucrare a lui Dumnezeu în viața unui monah smerit! Așa a fost prezența la chilia lui a prințului Charles, devenit regele Regatului Unit. Tot așezată sub semnul proniei a fost prezența amintitului prinț la înmormântarea ieroschimonahului Dionisie Ignat (aprilie 2004).

În cealaltă parte a Muntelui Athos, la Vigla, a trăit părintele Petroniu Tănase, călugăr elevat, cărturar, iubitor al slujbelor, al Liturghiei, al cântărilor, al literaturii. O altă tipologie... Părintele Petroniu a fost o vreme contemporan și împreună-nevoitor cu părintele Dionisie, în aceeaşi Grădină a Maicii Domnului (în perioada 1978-2011).

Venirea sa în Muntele Athos, la începutul veacului al 20-lea, a coincis cu o perioadă de mari transformări în viața duhovnicească a peninsulei monahale, aflată sub ocrotirea Maicii Domnului. Numărul călugărilor nu era foarte mare. După eliberarea Muntelui Athos de sub turci, în anul 1912, foarte multe dintre mănăstiri și chilii aveau nevoie de revigorare spirituală și materială. Multe ziduri se aflau în ruină, multe dintre chiliile de altădată nu mai puteau primi viețuitori. Muntele trecuse printr-o perioadă de încercare care a durat sute de ani. Cu toate acestea, marile mănăstiri athonite au păstrat tradiția de altădată, iar comorile spirituale ale Muntelui Athos, cinstitele moaște, odoarele sfinte, manuscrisele, cărțile, au ajuns până la noi, ceea ce înseamnă că mereu s-au aflat aici, chiar după cucerirea Constantinopolului, călugări râvnitori și atenți cu inestimabilul tezaur. Într-o astfel de situație au venit din România și părinți care s-au nevoit în diferitele locuri ale Muntelui Athos, între care și la chilia Sfântului Gheorghe de la Colciu. Nu este întâmplătoare sărbătoarea pomenirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, cu ocazia aducerii moaştelor sale la Lida, în ziua de miercuri, 16 noiembrie, după calendarul athonit, fiind prăznuit cu alese cântări și slujbe speciale în toate mănăstirile și chiliile muntelui.

La Colciu, dar şi în alte chilii românești, însă și la mănăstirile mari, aşa cum este cazul Mănăstirii Zografu, de care românii sunt legați prin ctitoria Sfântului Voievod Ștefan al Moldovei, s-au înălțat rugăciuni în cinstea Purtătorului de biruință. Sărbătoarea lui este întâmpinată cu mare bucurie, iar fragmente din moaştele Sfântului Gheorghe, păstrate la unele dintre mănăstiri și chilii, sunt scoase spre venerare. La Mănăstirea Vatoped, slujba de Priveghere în cinstea Sfântului Gheorghe a adunat mulțimile călugărilor, dar și ale pelerinilor români, care au venit în acele zile auzind de minunata cinstire a părintelui Dionisie Ignat, precum și de scoaterea osemintelor lui din mormântul aflat lângă bisericuţa Sfântului Gheorghe de la vechea chilie românească.

În discuțiile pe care le-am avut cu părinţii de la Vatoped, și în special cu părintele gruzin ­(georgian) care a alcătuit slujba de scoatere a osemintelor părintelui Dionisie, m-am bucurat să aud cuvinte pline de sinceritate și omenie, pornite dintr-o evlavie reală, care mărturiseau sfințenia vieții lui. Toate aceste mărturii au învăluit întregul eveniment al scoaterii din mormânt a moaștelor părintelui Dionisie. Chipul i-a fost zugrăvit în icoană, iar Mănăstirea ­Vatoped l-a așezat într-o preafrumoasă galerie a marilor părinţi duhovnicești ai veacului ­
al 20-lea.

Deshumarea osemintelor părintelui Dionisie Ignat, în anul dedicat de Patriarhia Română rugăciunii, nu este, totuși, întâmplătoare. Se cuvine să amintim că în Muntele Athos, după trei sau șapte ani, trupurile monahilor sunt deshumate, după care sunt așezate în osuar, unde se păstrează, într-un anume loc, toate craniile, iar celelalte oseminte sunt puse separat. În cazul chiliilor, unde sunt puțini viețuitori, acestea sunt așezate într-un loc special, în paraclise sau în biserica respectivei chilii. În cazul Chiliei „Sfântul Gheorghe”-Colciu, locurile de înmormântare sunt foarte puține. Deshumările se fac atunci când mormintele sunt pline. În cazul de față, cele trei morminte ale chiliei erau toate ocupate, neavând posibilitatea înmormântării altui monah. Părinții de la Colciu au hotărât să deshumeze trupul părintelui Dionisie Ignat şi în contextul discuțiilor purtate între Patriarhia Română și Mănăstirea Vatoped, care privesc o viitoare (apropiată) canonizare a cuviosului părinte cu viață sfântă. În anumite situații, deshumările au fost făcute mai repede. În cazul părintelui, acest lucru s-a întâmplat la 18 ani după trecerea sa din această viață.

Deshumarea de la chilia Colciu a avut loc în ziua de joi, 17 noiembrie 2022, după calendarul athonit 4 noiembrie, precedată de slujba Vecerniei, săvârșită în biserica chiliei, în prezența Episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, la care au participat stareți, numeroși monahi, atât din Muntele Athos, cât și din țară. Mulţi preoţi de mir și credincioși au venit special pentru acest moment. Numărul celor aflați în chilia Colciu a fost mai mare decât cel de la înmormântare, probabil cel mai numeros al pelerinilor adunați în acest loc vreodată.

Altădată, o dinamică similară se observa la hramul Sfântului Gheorghe. Două chilii importante românești au acest hram, prăznuit și primăvara, la 23 aprilie, dar și toamna, în ziua aducerii moaștelor acestui mare mucenic la Lida, în ziua de 3 noiembrie, respectiv 16 ­noiembrie la București. Cu acest prilej, la cele două chilii românești ocrotite de Sfântul ­Gheorghe de la Kapsala, respectiv de la Colciu, se întâlneau cei mai mulţi români adunați în rugăciune. Într-o fotografie de epocă, din perioada interbelică, am putut observa un sobor impresionant de ieromonahi şi monahi români prezenți la un astfel de hram. Uimitor să vezi mai mult de 15 slujitori, în veșminte, adunați din întregul Munte Athos, la sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Chiliile românești, la vremea respectivă, reprezentau de fapt veritabile ambasade ale Bisericii și țării noastre în muntele Maicii Domnului.

Părintele Dionisie Ignat a fost, așadar, un ambasador, dar un alt fel de ambasador, care a adunat în jurul lui mulți monahi, mai ales români, însă și de alte naționalități, care veneau către el pentru bunăvoința și dragostea pe care le arăta permanent. Ucenicul lui, starețul Chiliei „Sfântul Gheorghe”-Colciu, care poartă același nume cu al cuviosului român, ieromonahul Dionisie Alb, mărturisea că un călugăr de la Mănăstirea Simonos Petras l-a întrebat într-o zi: Starețul tău, Dionisie, era de neam nobil? Părintele i-a răspuns: De ce mă întrebi? Simonopetritul i-a amintit că în vizita pe care a făcut-o cu ani în urmă la chilia Sfântului Gheorghe-Colciu, părintele Dionisie l-a primit cu foarte multă bunăvoință și l-a servit cu eleganță, după obiceiul Muntelui Sfânt, cu cele trebuincioase călătorilor: un pahar cu apă, o cafea, fructe și dulciuri. Monahul de la Simonos Petras mărturisea, cu nostalgie, că felul în care l-a primit și modalitatea în care s-a desfășurat întâlnirea l-au transpus în lumea nobililor, a celor din înalta societate, a vechilor uzanțe bizantine specifice. Dionisie cel tânăr i-a răspuns: Părintele meu duhovnicesc avea sorginte țărănească, fiind născut într-un sat cu oameni simpli, dar foarte credincioși. Venit însă de tânăr la Muntele Athos și ucenicind la marile mănăstiri, a învățat din toate, dar mai ales această lege înaltă a iubirii, la care a adăugat câteva dintre caracteristicile sufletului românesc, ce are o noblețe dincolo de obârșia nobiliară sau princiară pe care ar putea-o moșteni cineva.

Închei cu o altă amintire, mărturisită de starețul Efrem Vatopedinul. În ultima parte a vieții cuviosului Dionisie, starețul istoricei Mănăstiri Vatoped l-a vizitat de mai multe ori pe nevoitorul român de la Colciu. Era suferind și în imposibilitate de a se deplasa. Arhimandritul Efrem i-a spus: Părinte, ar fi bine să te muți într-o altă chilie, să fii mai aproape de părinții din obște, știind că are nevoie de ajutorul lor în mod frecvent. Atunci, părintele Dionisie i-a mărturisit: Am făgăduit starețului meu care m-a primit aici că nu mă voi muta degrabă dintr-un loc în altul. Aș dori să păstrez această chilie până la urmă… Chilia era, de fapt, o mică încăpere, așezată deasupra unui staul în care erau adăpostiți mularii, măgarii cu care părinții de la Colciu se ajutau pentru treburile zilnice. Într-un asemenea loc a rămas, până la urmă, părintele Dionisie. De acolo s-a mutat în Împărăția lui Dumnezeu, într-un loc pregătit celor care Îl iubesc și-L slujesc pe El. Locul și starea în care ne găsim atunci când ne mutăm în Împărăția cerurilor spun multe despre cât de creștinească ne-a fost viața. Spune-mi cum a trecut la cele veșnice și-ți voi spune cât de multe a înțeles din învățătura Domnului Hristos! Smerenie, golire de sine, ascultare... toate acestea i-au ritmat viața părintelui Dionisie.

Alte amintiri sunt legate de vizitele pe care unii ierarhi, stareți și musafiri importanți le făceau Chiliei „Sfântul Gheorghe” de la Colciu. Dintre acestea, amintesc vizitele Mitropolitului Antonie de Siatista, o eparhie aflată dincolo de Tesalonic, nu departe de Veria, și a Mitropolitului Serafim de la Kastoria, care se spovedeau la părintele. De câte ori veneau, aceștia poposeau câteva ceasuri acolo, rămâneau în dialog duhovnicesc și de multe ori le spunea ucenicilor: Să aveți grijă de părintele, să-l îngrijiți, să-i arătați atenția cuvenită, dorind să trăiască cât mai mult, ceea ce Dumnezeu i-a dăruit, părinte Dionisie mutându-se la Domnul la venerabila vârstă de 95 de ani.

Părintele Dionisie a strălucit prin marea virtute a bunătății. El i-a primit pe toți. Aproape că nu era român care să treacă prin Muntele Athos și să nu poposească pe la chilia lui. Se bucura de vizitele românilor, întrebându-i, așa cum mi s-a întâmplat și mie: Ce mai este prin dulcea noastră țară, România? Având expe­riență bogată în Muntele Athos, cunoscând mari duhovnici și monahi nevoitori, părintele Dionisie a fost și un atent cronicar, rămânând de la el numeroase consemnări despre evenimentele cărora le-a fost martor. Acestea sunt păstrate într-un fel de jurnal, nerespectând amintirile zilnice, dar pomenind, adeseori, de cele mai importante evenimente și trăiri harice. Nu pot decât să sper că, poate, într-o bună zi, filele de jurnal ale părintelui Dionisie vor fi tipărite, întregind astfel viața discretă a mult-nevoitorului și iubitor de Dumnezeu părinte Dionisie.

Prezența tuturor la deshumarea osemintelor părintelui Dionisie arată prețuirea manifestată cu evlavie părintelui Dionisie. Să ne rugăm tuturor sfinților nevoitori din Muntele Athos și mult cinstitului părinte Dionisie și contemporanului său, părintele Petroniu, din cealaltă parte a muntelui, să se roage pentru noi!