Învățătura duhovnicească a Sfântului Porfirie Kavsokalivitul despre rugăciune

Împrejurările în care Sfântul Porfirie Bairaktaris a dobândit harul rugă­ciunii neîncetate sunt surprinzătoare. Și tainice. L-a primit de la bătrânul Dimas, un călugăr athonit sporit. Nimeni nu ar putea zugrăvi mai meșteșugit în cuvinte acea atingere a harului, așa cum a reușit Sfântul Porfirie însuși. Iată ce ne spune Bătrânul.

„Într-o dimineață, pe la trei și jumătate, am mers la biserica cea mare, la Sfânta Treime, pentru slujbă. Era devreme, încă nu bătuse toaca. Nu se afla nimeni în biserică. M-am așezat în pronaos, sub o scară. Mă rugam nevăzut de nimeni. La un moment dat s-a deschis ușa bisericii și a intrat un monah înalt, în vârstă. Era bătrânul Dimas. Îndată ce a intrat, a privit în dreapta și în stânga, dar n-a văzut pe nimeni. Atunci, ținând în mână un șirag mare de metanii, a început să facă metanii mari, multe și iuți, zicând necontenit: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă... Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi». În curând a căzut în răpire. Nu pot, nu găsesc cuvinte să înfățișez purtarea lui dinaintea lui Dumnezeu; mișcări de iubire și slujire, mișcări ale iubirii dumnezeiești, ale dăruirii de sine. L-am văzut stând cu mâinile desfăcute, în chipul crucii, precum a făcut Moise la Marea Roșie... Ce era asta? Petrecea înlăuntrul harului. Strălucea în lumină. Asta era! Mi s-a împărtășit și mie îndată rugăciunea lui. Am pătruns într-o clipită în acea atmosferă. Nu mă văzuse. Ascultați. Am fost mișcat și am început să plâng. A venit harul lui Dumnezeu la mine, smeritul și nevrednicul. Cum să vă spun? Mi-a împărtășit harul. Adică, harul pe care îl avea a strălucit și în sufletul meu. Mi-a dat harismele sale duhovnicești.”

Rugăciunea este esențială pentru devenirea noastră duhovnicească, întru Hristos

Paradoxal, însă, rugăciunea e sporită prin rugăciune: ea necesită o fază pregătitoare, care ne ajută să pătrundem lin în starea de rugăciune, fără un efort deosebit, fără polarizarea energiei sufletești. Cuviosul Porfirie spunea: „Înainte de rugăciune, omul trebuie să se pregătească prin rugăciune. Rugăciune pentru rugăciune. (...) În rugăciune pătrundem fără să ne dăm seama. Este trebuință să ne aflăm și într-o atmosferă potrivită. Întoarcerea către Hristos, împreună-vorbirea, învățătura, cântarea, căndeluța, tămâia - toate alcătuiesc atmosfera potrivită, astfel încât toate să se facă simplu, întru simplitatea inimii. Psalmodiind, citind slujbele cu dragoste, ajungem sfinți fără să ne dăm seama. Ne veselim de cuvintele dumnezeiești. Această veselie, această bucurie este strădania noastră de a intra cu ușurință în atmosfera rugăciunii, «încălzirea», cum se spune. Această strădanie este lină, neînvârtoșată. Dar să nu uităm ce a spus Domnul: «Fără Mine nu puteți face nimic» (Ioan 15, 5). (...) În acest chip, fără să ne dăm seama, Îl iubim pe Dumnezeu fără silnicie, stăruință și luptă. Cele ce sunt grele pentru oameni sunt foarte ușoare pentru Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl vom iubi dintr-odată, când harul ne va adumbri. Dacă Îl vom iubi mult pe Hristos, rugăciunea se va rosti singură. Hristos va fi necontenit în mintea și în inima noastră”.

Pentru a dobândi o rugăciune calitativă, noi trebuie să între­ținem starea de trezvie, vigi­lența lăuntrică. Odată câștigată, rugăciunea trebuie păzită, ca o comoară prețioasă. Orice gând rău la adresa aproapelui ne întinează rugăciunea sau chiar ne aduce în imposibilitatea de a ne mai putea ruga: „Pentru ca Hristos să Se sălășluiască înlăuntrul nostru, atunci când Îl chemăm cu «Doamne Iisuse...», trebuie ca inima să fie curată, să nu întâlnească nici o piedică, să fie liberă de ură, de egoism, de răutate. Trebuie să-L iubim și să ne iubească. Însă, dacă avem înlăuntrul nostru vreo osândă, se petrece iarăși ceva tainic. Și taina este să cerem iertare și să o spunem duhovnicului. Dar pentru asta trebuie smerenie, precum am spus. Când împli­nești cuvintele lui Dumnezeu și nu ai mustrări de conștiință, și ai pace și săvârșești fapte bune, intri în rugăciune lin, fără să-ți dai seama. Apoi aștepți simplu, încet-încet, până vine harul”.

Să nu faci nimic fără iubire

Cuviosul Porfirie punea accent pe o viață spirituală calitativă, nu pe una care mizează pe cantitate, pe iubirea dezinteresată față de Dumnezeu, nu pe o iubire calculată, interesată, raționalizată: „Pe toate să le faci în iubire. Din iubire să faci osteneala, orice osteneală. Să simți iubire, recu­noștință către Dumnezeu, fără să ai în mintea ta că trebuie să dobândești ceva. Lucrul de preț este să spui rugăciunea cu deli­catețe a sufletului, cu iubire, cu dor fierbinte, și atunci nu ți se va părea istovitoare; tot așa precum atunci când spui «mama mea... tatăl meu», simți deplină odihnă. Așadar, fără siluire în dobândirea rugăciunii! Nu: «Mă voi lupta ca să dobândesc rugăciunea și să câștig Raiul». Să nu te gândești la faptul că în cer vei primi însutit. Să zici rugăciunea fără socoteli, fără prefăcătorii, nu ca să câștigi ceva. Chiar dacă faci mii de metanii ca să intri în Rai, ele nu au valoare. Să le faci din iubire și, dacă Dumnezeu vrea să te așeze în iad, atunci să facă precum voiește. Asta înseamnă să nu cauți la ale tale. N-are valoare să faci o sută de metanii și să nu simți nimic”. Cu altă ocazie, învăța: „În rugăciune, însemnătate are nu durata în timp, ci intensitatea. Să vă rugați fie și numai cinci minute, dar să vă dăruiți lui Dumnezeu cu iubire și dor fierbinte. Unul se poate ­ruga o noapte întreagă, iar altul numai cinci minute, și această rugăciune de cinci minute să fie mai înaltă. De bună seamă, aceasta este o taină, dar așa este”.

Oamenii visează să fie fericiți

Secretul unei vieți fericite, potrivit Sfântului Porfirie, este să îți deschizi sufletul iubirii pentru Hristos: „Acolo unde există iubirea lui Hristos, singurătatea se risipește. Ești liniștit, bucuros, plin. Nici melancolie, nici boală, nici apăsare, nici frământare, nici tristețe, nici iad. Hristos este în toate gândurile tale, în toate faptele tale. Ai harul și poți suferi toate pentru Hristos. Poți chiar să și păti­mești pe nedrept. Să rabzi ne­dreptățile pentru Hristos, ba chiar cu bucurie. Precum El a pătimit, tot așa poți și tu, poți să pătimești pe nedrept. (...) Când intră Hristos în inimă, patimile se mistuie. Nu mai poți nici să înjuri, nici să urăști, nici să te răzbuni, nici, nici... Unde să se mai găsească urile, antipatiile, osândirile, egoismele, frământările, întristările? Stă­pânește Hristos și dorul fierbinte după lumina cea neînserată. (...) Însă atunci când nu trăiești cu Hristos, trăiești în melancolie, în necaz, în frământare, în strâmtorare; nu trăiești corect. Atunci apar multe anomalii și în organism. Se influențează trupul, glandele endocrine, ficatul, fierea, pancreasul, stomacul.” (...) Când vine Hristos să se sălăș­luiască în tot sufletul nostru, atunci dispar toate problemele, toate rătăcirile, toate supărările. Atunci pleacă și păcatul.