Locul tămăduirii în Biserică

Anul acesta, Biserica Ortodoxă Română a avut în centrul atenţiei Taina Sfântului Maslu, înţelegerea cât mai corectă a importanţei ei în viaţa dreptmăritorilor creştini. Lucrare cu obârşii dumnezeieşti, instituită de Mântuitorul Însuşi, Sfântul Maslu aduce permanent în viaţa credincioşilor bogăţie de tămăduiri, iertare de păcate şi mai ales dragoste spre împlinirea pelerinajului către Patria Cerească.

 

 

Taina Sfântului Maslu a fost instituită de Însuşi Domnul Iisus Hristos prin lucrarea Sa mântuitoare asupra neamului omenesc, vindecând pe cei suferinzi şi bolnavi sufleteşte şi trupeşte, împletind propovăduirea Evangheliei cu tămăduirile pe care permanent le săvârşea. Fiind izvorul vieţii şi al sănătăţii, oamenii Îl căutau şi Îl doreau. Şi întrucât trăiau mai mult sub imperativele vieţii trupeşti, se arătau adeseori entuziasmaţi de minunile săvârşite asupra lor, deşi Mântuitorul vrea ca ei să culeagă atât roadele trupeşti, cât şi cele sufleteşti. Mântuitorul le-a împărtăşit Sfinţilor Apostoli şi ucenicilor care Îl însoţeau darul tămăduirilor chiar în timpul activităţii Sale, pentru a le întări şi mai mult autoritatea. În această împrejurare, Domnul li s-a adresat acestora prin cuvintele: „Mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat Împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi“ (Matei 10, 7, 8; Luca 10, 8, 9). Tot în acest sens, Sfântul Evanghelist Luca prezintă şi sensul terapeutic al lucrărilor, exprimat în bucuria negrăită a ucenicilor întorşi din misiune: „Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău“ (Luca 10, 17), la care Domnul le-a răspuns: „Nu vă miraţi de aceasta că duhurile vi se pleacă, ci bucuraţi-vă că numele vostru este scris în ceruri“ (Luca 10, 20).

 

 

Aceste vindecări, săvârşite de Sfinţii Apostoli şi ucenici (menţionăm aici că Sfântul Luca se referea la cel 70 de ucenici), s-au săvârşit direct de ei, graţie împuternicirii date lor de Domnul, prin trimiterea la propovăduirea Evangheliei, ce trebuia însoţită de minunile pe care le săvârşeau, acestea făcând aşadar parte din minunea ce le fusese încredinţată. Acelaşi lucru ni-l dă de înţeles şi Sfântul Apostol Marcu în epilogul Evangheliei sale, unde vorbeşte de trimiterea Sfinţilor Apostoli în misiunea de propovăduire, după Dumnezeiasca Înviere: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi“ (Marcu 16, 15-18). Deci aceste vindecări la care se referea Sfântul Apostol Marcu privesc pe Sfinţii Apostoli trimişi şi împuterniciţi de Mântuitorul, fiindcă punerea mâinilor este un act propriu lor, devenit, după Cincizecime, act sacerdotal şi continuat în Biserică prin episcopi.

 

 

Dacă analizăm latura istorică şi faptică a acestui episod biblic, ajungem la cuvintele Sfântului Marcu ce relatează că Sfinţii Apostoli „pornind, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul prin semnele care urmau“ (Marcu 15, 20). La rândul său, Sfântul Luca consemnează în Faptele Sfinţilor Apostoli că Sfinţii Petru şi Ioan, fiind întrebaţi în Sinedriu cu ce putere sau în al cărui nume au săvârşit vinedecarea ologului, au răspuns că „în numele lui Iisus Nazarineanul“ (Fapte 4, 8-10). De aici înţelegem că Sfinţii Apostoli, ca trimişi şi împuterniciţi ai Domnului după Înălţarea Sa la cer, au continuat lucrarea tămăduitoare învăţând şi săvârşind minuni în numele Său. Această lucrare se va continua şi după Pogorârea Sfântului Duh, întărând nou-înfiinţata Biserică a lui Hristos: „Multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin Apostoli“ (Fapte 2, 43), aşa cum vedem din cazul Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan, din martiriul Sfântului Arhidiacon Ştefan sau din activitatea Sfântului Apostol Pavel.

Minunile vindecărilor răscoleau simţurile şi îi trezeau la adevărul mântuitor pe creştinii veacului apostolic şi de mai târziu, de pe întreg cursul istoriei creştine. Pornind de aici, atmosfera de sfinţenie instaurată, credinţa celor bolnavi şi a celor ce-i însoţeau şi se rugau pentru ei, prin puterea Sfinţilor Apostoli, au devenit adevărate mijloace de vindecare. Totodată, la rândul ei, minunea întărea credinţa celor în cauză. Toate acestea au loc în cadrul instituţional al Sfintei Biserici, al săvârşirii Sfintelor Taine şi Ierurgii de către ierarhia slujitoare, fără a se exclude nici evlavia şi participarea activă a credincioşilor creştini, dar şi fără a i se da acesteia din urmă o putere separată.

 

 

Cazul harismelor, de vindecări şi alte daruri minunate, în perioada apostolică este o realitate incontestabilă, care trebuie înţeleasă în acelaşi cadru eclesial. Contextul acesta implică privirea Bisericii ca trup tainic al Domnului, din care fac parte, ca mădulare, toţi credincioşii creştini şi bineînţeles ierarhia, toate aceste elemente articulate întocmai încheieturilor unui corp, după expresia lui A. Homiacov. Prin urmare, toată această simbioză menţine unitatea şi face ca harul să reverse sfinţenia din care se alimentează minunile şi tămăduirile de tot felul. Despre acestea dă mărturie şi Sfântul Apostol Iacov în epistola sa, unde găsim temei despre Taina Sfântului Maslu, care era săvârşită în perioada apostolică: „Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui“ (Iacov 5, 13-15).

Actul mirungerii, ca şi al punerii mâinilor, aparţine ierarhiei (episcopului şi preoţilor), dar şi efectul Tainei, vindecarea şi iertarea păcatelor. Cu toate acestea, nu se poate face o delimitare între spaţiul harismatic şi cel eclesial. Sfântul Apostol Pavel a lămurit pentru totdeauna această relaţie, scriindu-le corintenilor, care nu numai că excelau în harisme, dar uneori exagerau, precizându-le: „Voi sunteţi Trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte“ (I Corinteni 12, 7). În acest context, el arată că dragostea este cea mai mare harismă şi trebuie să stea ca dovadă, întrucât „nu cade niciodată“ (I Corinteni 13, 8).

Viaţa Bisericii a dovedit că această legătură dintre sacramental şi harismatic rămâne indistructibilă. Au arătat-o sfinţii, făcătorii de minuni şi tămăduitorii de boli trupeşti şi sufleteşti (care erau clerici, dar şi simpli creştini), ale căror moaşte purtătoare de har rămân mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în ei şi prin ei. (Pr. Ion L. Bajeu)