Mănăstirea Frăsinei, darul Maicii Domnului

Mănăstirea Frăsinei se numără printre cele mai vechi aşezăminte monahale din Mitropolia Olteniei. În tradiţia sa seculară, aşezământul împărtăşeşte, sub ocrotirea Maicii Domnului şi a Sfântului Ierarh Calinic Cernicanul, darul nepătat al rugăciunii isihaste, după rânduiala Sfântului Munte. Crucile mormintelor din cimitirul mănăstirii, împodobite în liniştea sfântă a aşteptării eshatologice, stau ca mărturie pentru toată osteneala duhovnicească zidită aici de generaţiile de călugări.

La începutul secolului al XVIII-lea, doi călugări isihaşti, Ilarion şi Ştefan, ridicau din bârne de lemn în munţii Cozia, la circa 25 km de Râmnicu Vâlcea, o biserică închinată Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, sfinţită în anul 1710. Osteneala duhovnicească a celor doi călugări a sporit mai ales prin Liturghie şi, la anul 1763, pe locul nevoinţelor lor urma să se ridice o biserică din zid, păstrată până astăzi în cimitirul mănăstirii. Mai bine de o jumătate de secol (1788-1845), locul a rămas părăsit din cauza diverselor incursiuni otomane în zonă. Candela rugăciunii a fost reaprinsă de monahul Acachie, venit aici de la Mănăstirea Cernica, prin învoială cu urmaşul primilor ctitori, Gheorghe Iovipali. Odată cu el, Frăsineiul intră în cea de a doua etapă istorică. Anul 1859 este providenţial, pe poarta mănăstirii intrând Sfântul Ierarh Calinic, rânduit în slujirea de Episcop al Râmnicului. Simţind chemarea Maicii Domnului, alesul arhiereu al oltenilor îmbracă mănăstirea cu o biserică nouă, închinată Maicii Domnului, precum şi cu chilii pentru călugări. Darul cel mai de preţ a fost însă rânduiala statornicită de Sfântul Calinic, pecetluită întocmai după tipicul şi pravila athonită. Tocmai pentru ca această rânduială să nu fie încălcată, sfântul ierarh a îngrădit hotarul mănăstirii cu legământ sfânt, oprind astfel „să nu mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască”.

Rânduiala Sfântului Calinic la Frăsinei

Moştenirea Sfântului Calinic a fost îmbogăţită de un alt mare ierarh isihast şi mărturisitor al Bisericii noastre, Gherasim Safirin al Romanului (1900-1911), care „a făcut cheltuieli mari pentru casele de pe latura de răsărit, precum și paraclisul în anul 1888”. Istoricul mănăstirii completează toate aceste date, arătând că „biserica veche își păstrează pictura în interior de la 1763, fiind făcută de Teodor ­Zugravul și Enache ucenicul. În tindă este pictura de la 1848. În anul 1864, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, apreciind pe ctitorul cel nou de la Frăsinei, Episcopul Sf. Calinic, exceptează de la expropiere Mănăstirea Frăsinei. În decursul vremurilor, aşezământul a prosperat cu alte clădiri și anexe, după cum se vede azi. Sf. Calinic, ctitorul cel nou al mănăstirii, a pus aici rânduiala de slujbă și trăire religioasă, după tipicul Sf. Munte Athos, care ­include și restricția ca în Sf. ­Mănăstire Frăsinei să nu intre niciodată femei” (Istoricul ­Mănăstirii Frăsinei).

Mlădiţele cele aducătoare de roade duhovniceşti

Din obştea Mănăstirii Frăsinei au plecat spre lucrarea Bisericii aleşi bărbaţi duhovniceşti, rânduiţi de Dumnezeu întru vrednicia slujirilor de episcopi, egumeni, duhovnici sau simpli monahi. Astfel, prin rugăciunile Sfântului Calinic, mlădiţele cinstitului aşezământ monahicesc au rodit duhovniceşte din pământul sfânt şi binecuvântat al României, până în Sfântul Munte Athos. Unul dintre fiii Mănăstirii Frăsinei, unde a intrat ca frate la 14 ani, este Înaltprea­sfinţitul Părinte Irineu Popa, care se învredniceşte astăzi de aleasa slujire arhierească de Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei.

O noapte de Priveghere şi rugăciune

În Mănăstirea Frăsinei timpul are o cu totul altă dimensiune. Cine hotărăşte să vină aici a semănat mai dinainte în inima sa cuvintele imnografului bisericesc: „La munţi suflete să ne ridicăm, mergi acolo de unde vine mântuirea!”. Ajungem negreşit la ceas de rugăciune, când clopotele încep să anunţe cu dangăt greu slujba Vecerniei. Întunericul se lasă încet şi din tainicul rostirilor şoptite se picură plăpând cu licuri de lumânare. Cântările încep şi ele în tonul glasurilor bisericeşti, deprinse cu smerenie de monahi din generaţie în generaţie. Şi ca o moştenire sfântă, la fiecare ceas de rugăciune, Frăsineiul împărtăşeşte pelerinilor nepreţuite mărgăritare duhovniceşti, scoase la lumină ca din lada de zestre. În rânduiala Privegherii de toată noaptea, Dumnezeu vorbeşte în tăcere şi călugării Îi răspund cu laude. A doua zi, la primele ceasuri ale dimineţii, clopotul mănăstirii bate din nou, anunţând Adunarea Euharistică.

În Mănăstirea Frăsinei se păstrează şi astăzi cu sfinţenie toate tradiţiile monahiceşti rânduite de Sfântul Ierarh Calinic. Astfel, după Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, călugării îi însoţesc pe pelerini la trapeză pentru masă. Şi aici, totul se desfăşoară într-o cu totul smerită simplitate sfântă. Astfel, după ce intră egumenul, cel rânduit rosteşte rugăciune şi cere binecuvântarea. La Frăsinei nu se mănâncă niciodată carne, ţinându-se cu stricteţe ­tipicul alimentar athonit. În vremea mesei nu se vorbeşte, singura voce sonoră fiind a monahului rânduit să citească fraţilor din Sinaxar.

Livada duhovnicească a celor adormiţi

Nu poţi pleca din Frăsinei fără să aprinzi o lumânare şi să aşezi o rugăciune la cimitirul obştii. La umbra ctitoriei vechilor isihaşti, lângă bisericuţa închinată Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, se aştern liniştite mormintele părinţilor. Făclii veşnic aprinse ale harului dumnezeiesc, cei care odinioară au slujit în isihia Frăsineiului se bucură şi se veselesc acum alături de Maica Domnului în ceruri. Pe crucile smerite din piatră citim cu tresărire nume de sinaxar: „Aici repauzează Preasfinţitul Gherasim Safirinu, episcopu” (1850-1922); „Aici se odihneşte de veci arhim. Porfirie ­Bucurescu, stareţul mănăstirii” (1861-1927); arhim. David ­Gavrilă (1914-1979); „Pome­neşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta” - arhim. ­Neonil Ştefan (1922-2016). Şi iarăşi livada duhovnicească a părinţilor din cimitirul Mănăstirii Frăsinei se petrece spre veşnicie cu alte nume sfinte, precum cele ale ierom. Ghelasie Popescu (1944-2003) sau ierom. Lavrentie Şovre (1923-2002). Pe crucea ierom. Paisie Vasilioglu (1913-2008) sunt dăltuite cuvintele unei rugăciuni-testament: „Doamne Iisuse, Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai ascultat rugăciunea tâlharului pe cruce şi l-ai mântuit pe el, cel dintâi dintre păcătoşii cu care ai deschis raiul, Tu, Cel ce nu ai alungat pe vameşul şi pe desfrânata, ascultă şi acum smerita rugăciune pentru toţi credincioşii pe care i-am spovedit şi le dă celor vii iertare păcatelor şi mântuirea lor, iar celor răposaţi odihnă şi fericire veşnică. Amin”.

La Frăsinei se află mormântul Episcopului Gherasim Safirin

Între cei mai luminaţi şi îmbunătăţiţi vieţuitori ai Mănăstirii Frăsinei s-a numărat şi Episcopul isihast Gherasim Safirin (1849-1922). Mehedinţean de baştină, fiu de moşneni binecredincioşi din satul Izvorelu, acest vrednic bărbat a primit prin botez numele de Gheorghe. A rămas orfan de mic, fiind luat în grijă de un boier craiovean, care l-a dat la şcoală. A învăţat foarte bine în toate şcolile laice prin care a trecut, însă paşii îl trăgeau ireversibil spre slujirea lui Hristos. În 1870 a pornit spre Sfântul Munte, unde a rămas un an întreg pentru studiu. S-a călugărit la 25 decembrie 1873, la Mănăstirea Tismana, primind numele de Gherasim. A studiat la Paris şi a predat ca profesor la Seminarul Teologic din Râmnic, pe care l-a condus câţiva ani. A trecut prin toată rânduiala treptelor monahiceşti, ajungând în cele din urmă Episcop de ­Roman (1900), unde a lucrat cu timp şi fără de timp pentru binele Bisericii. În urma unui conflict cu Mitropolitul primat Athanasie Mironescu (1911), vrednicul ­vlădică a fost scos din scaun şi trimis la canonisire în Mănăstirea Frăsinei, unde şi-a dat şi ­obştescul sfârşit. Iorga a condamnat ferm gestul confraţilor săi, numindu-l pe faţă „o ticăloşie”.

În sfânta Mănăstire Frăsinei eruditul vlădică a zidit şi mai mult moştenirea sa duhovnicească. Iată ce mărturiseşte preacuviosul părinte Lavrentie Şovre despre aceasta: „Au trăit aici ca un închis, 11 ani, adică până în anul 1922, februarie 1, când cu fericire s-au dus către Domnul ­fiind în etate de 73 de ani. Cu o lună mai înainte au făcut testament, ca biblioteca plină cu cărţi de limbi străine cu totul să se dea seminarului de Râmnic, precum s-a şi făcut, iar celelalte obiecte toate să rămână aici în Sfânta Mănăstire. Pentru care şi noi respectându-l îl avem în inima noastră şi îl pomenim ca un mare ctitor, al doilea după fondatorul Sfintei Mănăstiri Preasfântul Episcop Calinic”.

Chipuri de stareţi şi călugări vestiţi nevoitori în Frăsinei

Preacuviosul părinte arhimandrit Neonil Ştefan completează prin faptele sale iconostasul isihast al cuvioşilor stareţi de la Frăsinei: Policarp Nisipeanu, Silvestru Florescu, Porfirie Bucurescu, Simion Combei și David Glăvan. S-a născut la 21 octombrie 1922, în satul Valea Babei, din comuna Runcu, județul Vâlcea, într-o familie de buni creștini, şi a trecut la cele veşnice la 13 martie 2016, după 57 de ani de egumenat (cel mai longeviv din istoria mănăstirii). Părintele stareţ Neonil a păzit cu cea mai mare sfinţenie, vreme de peste jumătate de veac, tradiţia isihastă a sfintei mănăstiri. A fost prin excelenţă un părinte al părinţilor, ctitorind, fără să coboare din muntele Sfântului Calinic, sute de biserici şi lăcaşuri de închinare. „Nu este nici o exagerare dacă spunem că starețul, de curând plecat în Împărăția lui Dumnezeu, a avut duhul părinților din vechime: dragoste față de Dumnezeu și de aproapele, nădejde neșovăielnică, putere de mărturisire, harisma discernământului, duhul blândeții, al curăției și al smereniei. Prin toate faptele sale, părintele Neonil, cuviosul stareț, a dat dovadă de acestea și, peste toate, ne este tuturor pildă, model viu de slujire a lui Dumnezeu și a semenilor. Astfel, părintele Neonil, deși a trăit în vremurile noastre și noi l-am cunoscut, a fost un cuvios dintre cei de odinioară” (Pr. Ştefan Zară, Părintele Neonil Ştefan, stareţul Sfintei Mănăstiri Frăsinei, cuviosul dintre cei de odinioară).

Între marii duhovnici ai Mănăstirii Frăsinei se numără şi părintele ieromonah Ghelasie Gheorghe. S-a născut la 18 martie 1944 în satul Şerbăneşti din comuna vâlceană Sălăucel-Loviştea, cu numele de mirean ­Gheorghe Teodor Popescu. Fiul de preot s-a apropiat de mic de taina credinţei ortodoxe şi a slujirii Mântuitorului Hristos. În viaţa de mirean a fost asistent medical, lucrând o perioadă într-un spital din Cluj şi apoi în Abrud. Înainte de a intra în obştea mănăstirii de la Frăsinei (1973), a fost ucenic al părintelui Arsenie Praja, „pustnicul din Cheile Râmeţului”. Intrat în mănăstire, părintele Ghelasie s-a deosebit ca un mare rugător şi nevoitor, fiind atras cu totul de viaţa ascetică şi mai ales de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Nu respingea pe nimeni la Taina Sfintei Spovedanii, lăsând astfel în urma sa sute de ucenici. A scris mult, dezvoltând un stil cu totul aparte, definit de hermeneuţii săi ca „transpunere iconică a misticului”. A fost adeptul unei medicini isihaste pe care a promovat-o prin propriul său stil de viaţă. A trecut la Domnul la 2 iulie 2003, pe când avea 59 de ani.