Mănăstirile Sfântului Vasile cel Mare, loc de contemplaţie şi viaţă practică

După mai bine de 15 ani de studii strălucite la Constantinopol şi Atena - cele mai renumite centre de învăţământ ale veacului al IV-lea - şi după o scurtă perioadă de practică a meseriei de avocat, un tânăr provenit dintr-o nobilă familie romană se întorcea în Capadocia natală, hotărât să-şi pună darurile şi cunoştinţele în slujba propovăduirii Evangheliei Mântuitorului Hristos. Numele lui era Vasile, iar Biserica l-a reţinut în memoria sa ca Sfântul Vasile cel Mare.

Înainte de a se dedica în totalitate vieţii monahale, Sfântul Vasile cel Mare a vrut să-şi lămurească mai întâi următoarea dilemă: care formă de vieţuire monastică este mai propice trăirii după preceptele evanghelice, cea idioritmică („de sine“) ori cea chinovială („obştească“). Pentru a-şi da acest răspuns, Sfântul Vasile întreprinde o lungă călătorie, studiind felul de vieţuire al monahilor din Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia.

La întoarcerea în Capadocia, Sfântul Vasile întemeiază o mănăstire într-un loc pitoresc de pe malurile râului Iris, nu departe de satul Annesi, iar modul în care a organizat aici viaţa dedicată exclusiv trăirii Evangheliei a rămas, până astăzi, temelie şi normă a monahismului răsăritean.

Prima formă de monahism pe care Sfântul Vasile a studiat-o a fost cea urmată de ucenicii episcopului Eustaţiu de Sevasta: asceţi citadini, de ambele sexe, care se deosebeau de restul orăşenilor printr-o haină specifică (mantia de filosof), având un comportament etic şi social distinctiv, inspirat de Evanghelie, harismatic, apostolic şi caritabil. Cu toate că avea o legătură puternică cu renumitul, dar şi controversatul episcop Eustaţiu, de care se apropiase încă din copilărie, Sfântul Vasile nu s-a regăsit în monahismul predicat de acesta, căutând în continuare cel mai potrivit mod de a trăi în această lume, după spiritul şi învăţătura Evangheliei.

Pentru a se edifica şi pentru a-şi desăvârşi experienţa duhovnicească, tânărul Vasile a căutat răspunsus la problema ce-l frământa, în centrele monahale din Orient (Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia). Cei doi ani petrecuţi alături de anahoreţii ce trăiau după regulile Sfântului Antonie cel Mare, dar şi alături de ucenicii Sfântului Pahomie cel Mare i-au conturat planul de organizare a viitoarei vieţi monahale din Capadocia, ale cărei temelii dorea să le pună cât mai curând. La întoarcere, Sfântul Vasile avea să facă o descriere amplă a monahilor pe care îi întâlnise în călătoria sa: „Printre ei erau mulţi savanţi, filosofi, care, formaţi în vechea ştiinţă a şcolilor din Alexandria, aduseseră în deşert un tezaur de cunoştinţe diferite. În nici o parte ştiinţa nouă, teologia, nu avea adepţi mai profunzi, mai conştiincioşi, mai elocvenţi. Aceştia nu se temeau să poarte polemici cu vechii lor tovarăşi de studiu sau de plăceri. După ce respingeau argumentele acestora şi închideau gura sofiştilor eretici, ei deschideau cu bucurie braţele şi inimile lor episcopilor şi mărturisitorilor ortodocşi care veneau să caute alături de ei un adăpost“.

Locul de origine al monahismului vasilian

Primele experienţe ascetice, după călătoria orientală, le-a pus în practică la Annesi, un vechi domeniu al familiei sale, din vecinătatea râul Iris. Aici, pentru Sfântul Vasile ziua începea foarte devreme, înaintea răsăritului soarelui, cu citirea Psaltirii, până la apariţia primelor raze de lumină. După răsărit, începeau diferitele treburi, dar pe toate Vasile le făcea rugându-se. Lecturile biblice reprezentau cea mai intensă şi mai plăcută îndelednicire, dobândind într-o scurtă perioadă de timp o profundă cunoaştere a Sfintei Scripturi, pe care a folosit-o ca mijloc de sporire duhovnicească în asceza sa. Înaintea sosirii Sfântului Grigorie de Nazianz, la Annesi îşi desfăşura viaţa întreaga familie a Sântului Vasile, aşezaţi într-una din casele domeniului. Găsim aici o variantă inedită a pustnicilor de casă din timpul primelor veacuri creştine, în care toţi, sclavi şi stăpâni, trăiau sub un singur acoperiş şi împărţeau aceleaşi bunuri.

După sosirea Sfântului Grigorie de Nazianz, viaţa ascetică de la Annesi se schimbă total: se construiesc noi chilii în care munca se împleteşte cu studiul şi cu rugăciunea. După modelul acesta, Vasile va începe să zidească noi mănăstiri şi schituri, populând cu monahi împrejurilile Cezareei şi Pontului. Izbutind să împace viaţa pustnicească cu cea amestecată cu lumea, celei dintâi impunându-i contactul cu lumea şi viaţa practică, iar celei de a doua insuflându-i duhul contemplaţiei, Sfântul Vasile păstorea peste toate mănăstirile din Pont şi Capadocia, învăţându-i pe monahi să lucreze după învăţătura sa. Acesta este momentul în care marele capadocian întocmeşte Regulile Monahale şi, cu toate că ucenicii săi duceau o viaţă foarte aspră, legile sale erau destul de blânde: „Sunt mai blânde ca legile lui Licurg, mai aspre decât cele ale lui Solon şi mai drepte decât legile lui Mithos“, aşa cum afirma fratele său întru nevoinţa duhovnicească, Sfântul Grigorie Teologul.

Mântuirea „în formaţie“

Deşi la început dezvoltaseră un monahism cu caracter social, pe care Sfântul Vasile l-a luat ca model pentru înfiinţarea celebrelor Vasiliade, o parte a monahilor eustaţieni, în frunte cu monahul Aerius, şeful ospiciilor sociale, s-a scindat de eustaţienii moderaţi conduşi de episcopul Eustaţiu de Sebasta, retrăgându-se în pădurile Asiei pentru a duce o viaţă mai aspră. Dornici de a crea o altă lume, de multe ori, monahii eustaţieni au alunecat în extreme, ajungând chiar să dispreţuiască Taina Căsătoriei, nefrecventând slujbele Bisericii, cu precădere Sfânta Liturghie, săvârşită de preoţii căsătoriţi, sau evitând cu totul să intre în casele unde locuiau oameni căsătoriţi. Contrar Tradiţiei, ei posteau duminica şi mâncau de dulce în zilele de post. Împotriva acestor porniri, ia atitudine Sfântul Vasile, încercând să-i readucă în rânduială şi să-i aşeze în ascultarea Bisericii. El atrage de la început atenţia asupra faptului că monahii sunt ostaşi ai lui Hristos, arătând că nimeni nu poate purta un război de unul singur, fără să fie rănit în confruntarea cu diavolul, lupta fiind mult mai uşoară „în formaţie“, adică în chinovie. Viaţa solitară închide în sine sâmburele morţii, pentru că: „are un singur scop, anume îngrijirea de trebuinţele proprii ale fiecăruia. Dar faptul acesta se împotriveşte vădit legii iubirii, pe care Apostolul o împlinea, căutând nu ceea ce este folositor pentru sine, ci folosul celor mulţi. Apoi, în această singurătate, nici nu-şi mai cunoaşte cineva uşor scăderea sa, fiindcă nu are pe nimeni care să-l îndrepte“, spunea Marele Vasile.

În încercarea sa de a tempera radicalismul asceţilor eustaţieni, Sfântul Vasile introduce echilibrul între extreme, punând totul pe baza Revelaţiei. În Regulile Morale, Vasile citează şi analizează 1.542 de versete din Noul Testament, salvând monahismul din comunităţile înfiinţate de el de criticile pe care le adusese monahismului sinodul de la Gangra (360), ce reproşa eustaţienilor că dispreţuiau clerul, divizau familiile, emancipau copiii şi îndemnau clasele sociale să-şi părăsească slujbele sub pretextul căutării stării de desăvârşite.

Diferenţa decisivă dintre vieţuirea monahală, specifică Sfântului Vasile cel Mare, cea specifică părinţilor pustiei şi chiar a monahilor eustaţieni („urbani“ şi „semiurbani“) constă în modul în care monahii vasilieni rămâneau consecvenţi unui mod dedicat de vieţuire creştină, care nu se separă, ci rămâne legat de societate, în special prin filantropie.

Traiul la un loc cu mai multe persoane este mai de folos

Concepţia că monahul este asemenea unui soldat care trebuie să lupte în formaţie pentru a nu rămâne izolat în faţa primejdiei gândurilor rele este un alt atu al monahismului chinovial în raport cu celelalte forme de monahism, dar în special în raport cu cel de tip anahoretic: „Vai celui singur care cade şi nu este cel de-al doilea care să-l ridice. Încăpăţânarea şi mândria încătuşează sufletul singuraticului. Că prin ce să-şi arate umilinţa sa acela care nu are pe nimeni faţă de care să se arate mai umilit? Cum să se obişnuiască în răbdare, de vreme ce nimeni nu se opune voii lui?“, iar în altă parte Sfântul Vasile continuă: „Cât de frumoase sunt legiuirile împăratului pe care le dă supuşilor săi, dar sunt mai presus şi mai puternice poruncile sale date ostaşilor. De aceea, cel ce năzuieşte la cele de sus şi la vrednicie înaltă, cel ce doreşte pururea să fie un ostaş al lui Hristos, acela să asculte aceste cuvinte mari, precum se ascultă nişte porunci date oştirii: Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu acolo va fi şi slujitorul Meu (Ioan 12, 26). Dar unde este Împăratul Hristos? Într-acolo ţi se cade, ostaşule, să ţii drumul tău. Uită de orice mângâiere de pe pământ. Nici un ostaş nu-şi zideşte casă, nu-şi cumpără ogor spre a-l stăpâni, nu se amestecă în felurite neguţătorii pentru a-şi înmulţi averea. Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste (II Tim. 2, 4). Cele de-ale mâncării ostaşul le are de la împărat; el nu este dator să-şi câştige hrana şi nici măcar să aibă grijă de aceasta. Pentru el este deschisă orice casă a supuşilor împăratului după împărăteasca poruncă, el nu trebuie să se îngrijească de gospodărie“.

Modul cel mai evident în care Sfântul Vasile priveşte viaţa singuratică, viaţa anahoreţilor, este prezentat în regula monahală mare cu numărul 7, în care spune: „Ştim că traiul la un loc cu mai multe persoane este mai de folos, pentru mai multe motive: întâi pentru că nici unul dintre noi nu este în stare să-şi satisfacă singur cerinţele trupului său, iar pentru câştigarea celor necesare avem nevoie unul de altul. Căci precum piciorul are o anumită putere, dar are nevoie şi de o alta, căci fără ajutorul celorlalte membre nu găseşte nici energia proprie îndeajuns de tare sau suficientă pentru nevoile sale, nici nu are cu ce să înlocuiască ce-i lipseşte, la fel şi în viaţa solitară: ceea ce avem devine fără folos şi ceea ce nu avem nu se poate găsi, fiindcă Dumnezeu Creatorul a hotărât să avem trebuinţă unul de altul, precum s-a scris, ca să ne legăm între noi“.

Prin întreaga sa operă ascetică, Sfântul Vasilie cel Mare reuşeşte să depăşească dezechilibrele ce caracterizau curentele ascetico-monahale din Asia Mică şi Siria, fundamentând adânc în învăţătura Sfintei Scripturi legiuirile sale cu privire la viaţa monahală de obşte. Sfântul Vasile cel Mare a fost creatorul unei sinteze monahale pe care Biserica a integrat-o cu un succes extraordinar în viaţa sa liturgică şi socială.

Stareţul, imaginea lui Hristos în mănăstire

Sfântul Vasile cel Mare acordă un rol important îndrumătorului duhovnicesc căruia i se încredinţează viaţa obştii. Deoarece mănăstirea este obştea fraţilor sub îndrumarea unui singur părinte, toate se rânduiesc în ea de către acest părinte care nu este altul decât stareţul. De prestaţia sa depinde bunul mers al mănăstirii. De aceea Sfântul Vasile se preocupă aşa de mult pentru alegerea stareţului şi pentru datoriile pe care acesta trebuie să le aibă. Mănăstirea este asemenea unui trup care trebuie neapărat să aibă şi un cap. Monahul vasilian va acepta toate poruncile şi slujirile stareţului faţă de el, aşa cum apostolii au primit şi poruncile, dar şi spălarea picioarelor de la Stăpânul lor. Calităţile stareţului decurg din învăţăturile Sfântului Vasilie: „să fie un bărbat fără de greşeală, având în faptele sale mărturia dragostei către Dumnezeu, împodobit cu virtuţi, cunoscând dumnezeieştile Scripturi, să nu fie nebăgător de seamă ori iubitor de argint, ori prea îngrijorat de multe, ci să fie tăcut, iubitor de Dumnezeu, primitor de străini, nemânios, neaducător aminte de rău, întărit în ce priveşte povăţuirea celor ce se apropie de el, neiubitor de mărire deşartă, neîngâmfat, nemăgulitor, nestrămutat, nimic având mai scump decât pe Dumnezeu“.

„Să nu socotim idealul pietăţii ca pretext pentru lenevie“

Dacă monahismul chinovial începe cu Sfântul Pahomie cel Mare, legislaţia monahală mănăstirească se impune prin Regulile Sfântului Vasile cel Mare. Datorită influenţei considerabile pe care acestea au avut-o în cercurile monahale din Răsărit, teologul catolic Thomas Spidlik afirma că „avem impresia că o dată cu Sfântul Vasilie Răsăritul monahal şi-a spus ultimul cuvânt în ceea ce priveşte disciplina vieţii de obşte“.

Regulile Mari sunt în număr de 55, fiind formulate sub formă de întrebări şi răspunsuri, din care se desprinde acelaşi tact pedagogic cu care Sfântul Vasile ne-a obişnuit şi în celelalte lucrări ascetice şi în Epistolele sale. Prin intermediul acestora, ierarhul capadocian oferă monahului calea spre desăvârşire, dar, cu toate că se adresează în mod direct monahilor, învăţătura lor este valabilă şi pentru cei care trăiesc în lume.

Sfântul Vasile îndeamnă în regulile sale la neîmpotrivire faţă de voinţa lui Dumnezeu şi la împotrivirea faţă de tot ceea ce îl duce pe monah şi, implicit, pe creştinul mirean, la nerespectarea cuvântului lui Hristos. Regulile Morale dau cuvântului lume (cosmos) o dimensiune morală, iar fuga de lume reprezintă mai de grabă fuga de patimă.

O altă caracteristică a monahismului vasilian, care se desprinde din legislaţia sa, este împletirea muncii cu rugăciunea şi cu citirea Sfintelor Scripturi. Monahul trebuie să aşeze pe primul plan lectura Scripturii, de unde el va trebui să desprindă care este voia lui Dumnezeu. Scopul cercetării Scripturii după marele ierarh este înţelepţirea spre mântuire şi agonisirea celor duhovniceşti pentru a le împărtăşi şi altora. Rugăciunea, pe de altă parte, constituie mijlocul prin care monahul poate face voia lui Dumnezeu, însă doar dacă acesta se roagă cu credinţă sinceră, străină de vreo oarecare cugetare samavolnică, însoţind-o în permanenţă cu munca: „Deoarece Domnul nostru Iisus Hristos zice: „Vrednic“, nu simplu, fiecare şi nici oricine ar fi, ci „lucrătorul este (vrednic) de hrana sa“, iar pe de altă parte, fiindcă Apostolul porunceşte să lucrăm şi să facem binele cu mâinile noastre proprii, ca să avem să dăm celui care are lipsă, din acestea rezultă clar că trebuie să lucrăm cu sârguinţă. Căci nu trebuie să socotim idealul pietăţii ca pretext pentru lenevie sau ca mijloc pentru a fugi de muncă, ci ca prilej favorabil de luptă, de munci grele şi de răbdare în strâmtorări“.