Mărturisirea de credinţă şi Botezul în Sfintele Evanghelii

În cult se exprimă doxologic învăţătura de credinţă, existând o adevărată simbioză între doctrină, cult şi morală - lex credendi, lex orandi, lex agendi. Botezul creştin este fundamentul eforturilor întreprinse pentru realizarea unităţii Bisericii, precum şi temei pentru "misiunea în unitate". Astfel că mărturisirea credinţei şi cateheza sunt chemate să ţină mereu "viu şi lucrător" Cuvântul lui Dumnezeu, sfinţit prin Hristos. Credinţa Bisericii este temeiul obiectiv al validităţii Botezului şi deci al lucrării lui mântuitoare. Credinţa este, de pildă pentru Tertulian, uşa Botezului şi materia indispensabilă a acţiunii sale.

Credinţa şi mărturisirea au fost întotdeauna corelative. O mărturisire sub formă de crez a Învierii lui Hristos din Noul Testament este urmată de formula "Astfel am propovăduit şi voi aşa aţi crezut" (1 Cor. 15, 3-11). Această "corelaţie devine clară, afirmă Jaroslav Pelikan, în reiterările şi permutările acestor doi termeni, a crede şi a mărturisi (adesea în combinaţie cu un al treilea termen, a învăţa), în limbajul crezurilor şi mărturisirilor de-a lungul istoriei creştine. Un fragment credal timpuriu, atribuit de obicei secolului al III-lea sau al IV-lea, începe cu cuvintele: (Cineva) mărturiseşte credinţa", iar Crezul apusean de la Sardica, de la mijlocul secolului al IV-lea, deşi a fost respins ca heterodox, vorbeşte despre "tradiţia şi credinţa şi mărturisirea catolice şi apostolice".

Implicaţiile comunitare ale fiecărui act sfinţitor fac pe teologul Pavel Evdokimov să vadă şi în această situaţie ocazia unui angajament al naşilor faţă de comunitate, în privinţa vieţii ce urmează să ducă neofitul. Naşii şi familia spirituală din Biserică mărturisesc credinţa câştigată prin Taină, căci copilul nu poate fi considerat separat de părinţi - sau chiar de bătrânii lui care au crezut.

Scriptură şi Botez

În textele Vechiului Testament erau ascunse în cuvinte Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, dar la Botezul/Teofania Domnului, Ele se revelează ca atare: Duhul lui Dumnezeu în chip de porumbel, peste Fiul, despre Care Tatăl din cer spune: Acesta este Fiul Meu cel iubit. Avem dintr-odată pe Cei Trei împreună, descoperiţi de asemenea înainte de momentul în care Iisus urma să-şi înceapă propovăduirea, propovăduire în care va vorbi întotdeauna despre Tatăl, va vorbi despre Sine ca despre Fiul şi va descoperi pe Duhul Sfânt.

Darul profetic-mesianic, duhovnicesc al lui Iisus este legat de proclamarea dumnezeiască: "Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit" (Mc. 1, 11), respectiv "acesta este Fiul Meu cel iubit" (Mt. 3, 17). Ce vrea să ne spună această proclamaţie a lui Iisus ca "Fiu"? Această formulă de adresare preia în mod evident ritualul împărătesc israelit din Ps. 2, 7: "Fiul Meu eşti Tu, eu astăzi Te-am născut", care are deja dimensiuni mesianice - "Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta, marginile pământului". "În momentul întronizării, regele este declarat Fiu al lui Dumnezeu." Iisus Domnul S-a înţeles pe Sine, în relaţia cu Dumnezeul Său şi Tatăl, ca Fiul, ca Fiul iubit, ca singurul sau ca Fiul Unul Născut. Iată motivul pentru care Mântuitorul a venit la Ioan, la Iordan, ca să se supună practicii Botezului iniţiat de către acesta. Şi-a dat prilejul de a fi descoperit în vederea a ceea ce trebuia să urmeze, adică să aibă o mărturie despre Sine, pentru ca învăţătura Sa să fie primită de oameni ca din partea lui Dumnezeu. Prodromos e cel care pregăteşte drumul. Eu sunt Înaintemergătorul, precum a zis profetul: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui, neteziţi văile şi dealurile, faceţi-le drepte, pregătiţi drumul. Eu sunt cel care Îi pregăteşte drumul, dar nu sunt eu Mesia. Vine după mine Cel ce a fost înainte de mine. Ioan mărturiseşte astfel eternitatea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Acesta vă va învăţa pe voi toate. Eu nu sunt vrednic să-I dezleg nici cureaua încălţămintei. Prin această declaraţie, Ioan Îl acredita pe Iisus ca Cel ce trebuia să vină.

Mărturia Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan dezvăluie mulţimilor, uluite şi încă nedumerite, apropiata ivire a lui Mesia, Fiul Tatălui, născut mai înainte de toţi vecii, care le va dărui prin botez darul Sfântului Duh. Ulterior, adică după Botez, Ioan va da o mărturie şi mai completă lui Hristos, dar înainte de această nouă iluminare esenţa mesajului său cu privire la Iisus va fi axată pe reliefarea rolului de împărţitor al Duhului Sfânt. "Tot înainte de Botez, Sfântul Ioan mai descoperă şi altă faţetă a personalităţii lui Mesia, şi anume aceea de judecător. Hristos nu se va mărgini să boteze cu Duh Sfânt şi cu foc, El va lua lopata în mâini ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins (Lc. 3, 17; Mt. 3, 12). Botezătorul, precursor al Mântuitorului, foloseşte aici parabola şi exprimarea simbolică spre a arăta rolul lui Mesia care nu se va mărgini la sfinţirea naturii umane. El intuieşte aici, pe linia profetismului veterotestamentar, caracterul înfricoşător al venirii lui Mesia, coborât printre oameni nu numai spre a aduce pacea, dar şi dezbinarea (Lc. 3, 51). Hristos vine spre a curăţi aria, care este lumea, spre a face posibilă despărţirea dintre cei ce se vor mântui şi ceilalţi, oferindu-le însă tuturor posibilitatea de a opta pentru El şi de a se salva."

Deci, pe lângă descoperirea lui Dumnezeu, Care spunea: "Acesta este Fiul Meu cel iubit", se adăuga şi Ioan, cu autoritatea lui de profet pe pământ, să-L mărturisească pe Iisus ca pe Cel care trebuia să vină, să fie Mântuitorul. Şi aceasta o făcea în momentul în care Mântuitorul ieşea la propovăduire. Am putea zice chiar că Mântuitorului îi trebuia această acreditare din partea unei personalităţi ca Ioan Botezătorul, în faţa poporului. La fel ca şi botezul lui Ioan, şi botezul primilor creştini era o expresie a pocăinţei şi credinţei (Fapte 2, 38, 41; 8, 12).

Necesitatea botezării în numele Sfintei Treimi

Întrebarea crucială este dacă putem descoperi în mărturiile legate de botezul lui Ioan vreun argument care să susţină existenţa unei mărturisiri de credinţă. În mod direct nu beneficiem de acest aspect, dar indirect există o dovadă care ne poate ajuta în acest sens. "Deci, zicea Ioan mulţimilor care veneau să se boteze de el: "Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avram, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam"" (Lc. 3, 7-8). Bineînţeles, versetele acestea nu par a susţine la prima vedere existenţa unei mărturisiri de credinţă, dar nu trebuie să ne grăbim în afirmarea unei concluzii. Sfântul Ioan spune foarte clar că sunt necesare chiar şi pentru acest "botez" roade vrednice de pocăinţă. Aceste roade pot fi părerea de rău, părăsirea păcatelor şi urmarea virtuţilor. Ştim că mulţumile îşi mărturiseau păcatele înainte de a fi botezaţi. Şi totuşi acest verset mai conţine un amănunt nu foarte clar la prima vedere: urmarea dreptei credinţe. Sfântul Ioan Botezătorul le cere iudeilor să nu fie mândri că sunt singurul popor care crede în adevăratul Dumnezeu. Ceea ce le cere este să lepede mândria şi să aibă o credinţă curată. Indirect, iudeilor li se cere o mărturisire de credinţă. Nu o mărturisire de credinţă în existenţa lui Dumnezeu, şi în faptul că mărturisindu-L pe Dumnezeu trebuie să rămână smeriţi. La Botezul Domnului, Sfânta Treime este prezentă, dar Ioan, cu mult înainte de acest eveniment, mărturisise dumnezeirea Fiului întrupat şi descoperise ucenicilor săi şi mulţimilor faptul că Acesta va boteza cu "Duh Sfânt şi cu foc". Sfântul Ioan Botezătorul prefigurează cu o subtilitate deosebită ceea ce Mântuitorul va dezvălui direct Apostolilor după Înviere: necesitatea botezării în numele Sfintei Treimi.

Naşterea din apă şi din Duh

Dacă Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca ne prezintă genealogia după trup a Domnului nostru Iisus Hristos (Mt. 1 şi Lc. 3), spunându-ne cum S-a născut ca om, din Fecioară, Cel ce Se născuse din Tatăl "mai înainte de toţi vecii", Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune cum se poate naşte omul de la Dumnezeu. Este atât de impresionant a se gândi cât de delicat lucrează Dumnezeu cu omul; nu e nimic forţat, uluitor, artificial în această lucrare. Mai întâi omul, Fecioara, primeşte să nască pe Dumnezeu după trup, pentru ca apoi Dumnezeu să-l nască pe om din apă şi din Duh; mai întâi omul, Iosif îl adoptă pe Fiul lui Dumnezeu făcut Om, pentru ca apoi omul sfinţit prin Botez să fie înfiat de Dumnezeu; mai întâi El vine la noi în modul cel mai delicat şi mai gingaş imaginabil, ca prunc nevinovat într-o iesle din Betleem, pentru ca noi să putem cât mai firesc să ne apropiem de El şi, primindu-L, să fim primiţi noi înşine de Dumnezeu. "Celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din dorinţă trupească, nici din dorinţă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut" (In. 1, 12-13). Taina acestei naşteri din Dumnezeu o dezvăluie Mântuitorul Însuşi lui Nicodim: "Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu" (In. 3, 3). Întrucât Nicodim a fost contrariat de o astfel de afirmaţie, Mântuitorul îi explică: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (In. 3, 5). Naşterea "de la (sau din) Dumnezeu" din prologul Evangheliei a IV-a este numită în capitolul al III-lea naştere "de sus", naştere "din apă şi din Duh" sau naştere "din Duh". În această lucrare minunată, Dumnezeu este Cel care naşte şi noi suntem cei care ne naştem. Această naştere din nou, naşterea de la Dumnezeu, are loc prin baia Botezului. Mântuitorul nu S-a botezat pentru a se curăţa El, ci pentru a sfinţi apele, pentru a putea uni puterea vivificatoare a Duhului Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, cu apa.

Menţionând naşterea din apă şi din Duh, Mântuitorul a avut desigur în vedere Taina Botezului, care avea să deschidă omenirii porţile Împărăţiei, după ce El va fi Înviat din morţi. În convorbirea cu Nicodim, Hristos a dezvăluit deci componenta pnevmatică a Împărăţiei. El a tălmăcit astfel indirect şi semnificaţia Botezului Său, preludiu la întemeierea Împărăţiei. Pentru a intra în Împărăţie, omul va trebui să se schimbe până în adâncurile fiinţei sale, prefacere împlinită sub acţiunea sfinţitoare a Duhului.

Mântuitorul Hristos este cel care ne arată importanţa de netăgăduit a Botezului: "Cel ce crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Mc. 16, 16). Răspunsul oamenilor la propovăduire, prin faptul de a crede şi de a se boteza, adică prin integrarea lor în Biserică, duce la mântuire. Astfel, în locul temei "necredinţei" - "a nu crede", din versetele precedente - din versetul 16 domneşte "a crede", precum şi semnele pe care le vor putea face cei ce cred "în numele" lui Iisus. Acestea sunt enumerate în versetele 17-19: vindecarea oamenilor demonizaţi, "limbi noi", abordarea biruitoare a pericolelor, vindecarea celor bolnavi. Biserica, paralel cu porunca misionară pe care o primeşte de la Cel Înviat, este înzestrată cu puterea - care e roada credinţei -de a vindeca bolnavi, de a izgoni elementul demonic din viaţa oamenilor şi de a se opune biruitor diferitelor uneltiri ale naturii sau ale oamenilor.

Noul Testament nu este o carte de ritualuri, nici nu oferă amănunte despre practica creştină primară. Dar în măsura în care informaţii pot fi obţinute indirect, modelul de bază este acelaşi. Acest model poate fi regăsit în diferite părţi ale Noului Testament.

Credinţa, uşa Botezului

Credinţa Bisericii este temeiul obiectiv al validităţii Botezului şi deci al lucrării lui mântuitoare. Credinţa este pentru Tertulian uşa Botezului şi materia indispensabilă a acţiunii sale. Contextul exterior al Tainei este Biserica, ca mireasă a lui Hristos şi mamă a credincioşilor; contextul interior, în subiectul primitor, este credinţa. Dar credinţa nu ca o atitudine subiectivă, ci credinţa Bisericii mărturisită personal şi trăită. De aceea nu este suficient pentru a admite la Botez pe eretici şi schismatici, ca ei să-şi manifeste dorinţa lor de a reintra în unitatea Bisericii; trebuie verificat atent dacă ei recunosc şi mărturisesc, de la expunerea dorinţei, adevărata credinţă, adică credinţa Bisericii. Numai cu această condiţie ei se pot apropia de Taina Botezului. Credinţa eclesială baptismală este aceea care permite să distingem între o baie obişnuită şi Taina Botezului. "Întinăciunile păcatelor nu sunt şterse în acest mister mântuitor, subliniază Sfântul Ciprian, în acelaşi mod ca murdăriile pielei într-o baie corporală şi profană... Altul este modul în care este spălat pieptul credinciosului şi altul acela în care sufletul omului este purificat prin meritele credinţei." Credinţa eclesială ţine de fiinţa Botezului, aşa cum ţine, de altfel, de fiinţa fiecărei Taine, fiindcă Tainele sunt ale Bisericii şi exprimă credinţa şi lucrarea Bisericii în lume pentru mântuirea celor încorporaţi în Hristos.