Melchisedec Ştefănescu, ierarh demn şi ilustru cărturar

Anul acesta, la data de 6 ianuarie, s-au împlinit 150 de ani de la instalarea oficială ca locotenent de episcop al Eparhiei Dunării de Jos a arhiereului Melchisedec Ştefănescu. Cu numai două luni înainte de acest eveniment, la 17 noiembrie 1864, statul recunoştea prin decretul semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza înfiinţarea noii Eparhii a Dunării de Jos, cu sediul la Ismail.

Născut în satul Gârcina din judeţul Neamţ, la data de 15 februarie 1823, în familia preotului Petru Ştefănescu, viitorul vlădică a primit la botez numele de Mihail. Educaţia religioasă din primii ani de viaţă o primeşte de la părinţi, care erau la rândul lor copii de preoţi. Căldura duhovnicească a căminului în care a crescut va fi împărtăşită cu încă zece fraţi, patru dintre ei ajungând, la rândul lor, peste ani, personalităţi de seamă ale Bisericii: Episcopul Valerian Ştefănescu, arhimandritul ieronim Ştefănescu şi schimonahiile Suzana şi Evdochia.

După studiile din localitatea natală, merge la Seminarul Teologic de la Socola în anul 1834, absolvind cursurile acestuia în anul 1843, ca şef de promoţie. În acelaşi an este tuns în monahism, primind numele de Melchisedec. La data de 16 august 1844 este hirotonit ierodiacon. Remarcat pentru seriozitatea arătată faţă de studiu, este numit spiritual şi subdirector al instituţiei la care a învăţat, de către directorul seminarului, arhimandritul Filaret Scriban. Se stabileşte pentru o foarte scurtă perioadă la Mănăstirea Neamţ, unde începe să înveţe limbile slavonă şi rusă.

În anul 1848 este trimis pentru a-şi desăvârşi studiile la Academia Teologică de la Kiev, fiind al doilea român care absolvă această instituţie de învăţământ teologic - după dascălul şi protectorul său, arhiereul Filaret Scriban -, obţinând titlul de „magistru în teologie şi litere“. Pe durata studiilor sale la Kiev, aprofundează limbile rusă şi slavonă, devenind unul dintre cei mai valoroşi cunoscători ai acestora. Hirotonia întru ieromonah o va primi tot la Kiev, în Lavra Pecerska, prin punerea mâinilor Mitropolitului Filaret al Kievului, la data de 3 octombrie 1851.

Reîntors în ţară, ocupă pentru cinci ani postul de profesor şi spiritual la Seminarul Teologic de la Socola, fiind hirotesit arhimandrit la 12 ianuarie 1856 şi numit rector al Seminarului Teologic din Huşi.

În 1857 este ales deputat în Divanul Ad-hoc din partea clerului din Huşi, susţinând în cadrul Divanului dezideratul unirii celor două principate româneşti de la sud şi de la est de Carpaţi şi devenind unul dintre fruntaşii luptei pentru unire. Susţine chiar şi din amvon acest lucru, afirmând: „Vrem să dăm mâna cu fraţii noştri, ca toţi cu o gură şi cu o inimă să mărim pre Dumnezeu şi să lucrăm mântuirea patriei noastre în înţelesul Europei civilizate!“

Poziţia arhimandritului Melchisedec faţă de Unirea Principatelor Române îi va atrage acestuia simpatia lui Mihail Kogălniceanu şi a lui Alexandru Ioan Cuza. Va îndeplini, la solicitarea acestuia din urmă, funcţia de ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, în anul 1860, însă doar pentru câteva zile.

Este numit locţiitor al Episcopiei Huşilor, la 15 ianuarie 1861, fiind hirotonit întru arhiereu la Iaşi, cu titlul „Tripoleos“, la data de 30 decembrie 1862.

La 6 ianuarie 1865 este instalat oficial ca locotenent de episcop al nou-înfiinţatei Eparhii a Dunării de Jos. Evenimentul a avut loc în Catedrala „Acoperământul Maicii Domnului“ din Ismail în prezenţa arhiereilor Ioanichie Evantias, delegatul Mitropoliei Ungrovlahiei şi Isaia Dioclias, delegatul Mitropoliei Moldovei, precum şi în prezenţa delegatului Ministerului Cultelor.

În cuvântul rostit la instalarea în noua demnitate, Episcopul Melchisedec sublinia necesitatea ataşamentului faţă de Biserica Ortodoxă Română: „Să stăm cu toţii nedezlipiţi de uşa cea împărătească a Bisericii noastre Ortodoxe. Să iubim din tot sufletul această Sfântă Biserică, care ne-a născut duhovniceşte, ne-a crescut cu învăţătura sa cea cerească şi ne-a luminat cu Sfântul Duh al adevărului“.

La 27 mai, acelaşi an, este numit episcop-eparhiot al aceleiaşi eparhii, cârja fiindu-i înmânată de însuşi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în „Sala Tronului“. La Dunărea de Jos are o activitate deosebit de bogată, fiind nevoit să ridice din temelii atât eparhia, cât şi seminarul teologic. Închiriază pentru sediul episcopiei casele lui N. Melencovici şi reuşeşte să facă din Palatul Episcopal unul dintre cele mai frumoase monumente arhitectonice din Ismail, împodobindu-l cu o vastă grădină de flori.

Organizează, pentru început, teritoriul eparhiei în patru protopopiate: Ismail, Bolgrad, Covurlui şi Brăila, respectând întru totul delimitarea teritorială a vechii Mitropolii a Proilaviei, desfiinţată în 1828. Îl ia ca sfetnic apropiat pe fratele său, Ieronim Ştefănescu, pe care îl numeşte arhimandrit de scaun. Sub directa lui îndrumare are loc şi strămutarea scaunului eparhial de la Ismail la Galaţi, în anul 1878.

Pe lângă atenţia permanentă pentru formarea intelectuală a clerului, se va îngriji îndeosebi de persoanele care treceau prin greutăţi materiale, miluind orfanii, văduvele şi ţăranii săraci. Tot la Dunărea de Jos leagă o strânsă prietenie cu academicianul V. A. Urechia.

La 22 februarie 1879 este ales episcop la Roman, unde continuă cu acelaşi zel lucrarea sa în această eparhie, până la decesul său din anul 1892.

Episcopul Melchisedec este socotit, pe bună dreptate, ca una dintre personalităţile providenţiale în dobândirea autocefaliei de către Biserica Ortodoxă Română. Acesta alcătuieşte scrisoarea de răspuns trimisă de Sinodul nostru Patriarhului Ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884), în problema sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir la Bucureşti.  Tot el va fi cel care va alcătui şi scrisoarea trimisă Patriarhului Ecumenic Ioachim al IV-lea (1884-1886), prin care se cerea din nou recunoaşterea autocefaliei.

Prin condeiul Episcopului Melchisedec, Sfântul Sinod şi-a formulat şi cele dintâi norme de organizare. Demn de amintit este şi faptul că Episcopul Melchisedec este cel care pune pe hârtie prima formă de mărturisire a candidaţilor la preoţie, notând în preambulul ei: „Spre a deştepta în candidaţii de preoţie conştiinţa morală de datoriile lor pastorale şi de greaua sarcină, ce iau asupra în Taina Hirotoniei, prin care intră în tagma preoţească, înainte de începerea rânduielii hirotoniei, să fie datori a declara înaintea lui Dumnezeu, a Episcopului şi a adunării creştinilor, că ei vor urma în cariera preoţească după învăţăturile Sfintei Biserici Ortodoxe şi după canoanele Sfinţilor Părinţi, că vor fi întru toate supuşi chiriarhului respectiv şi dispoziţiunilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe  Române şi legilor ţării“.

Datorită pregătirii sale teologice, istorice şi filologice, este ales, la data de 10 septembrie 1870, membru al Societăţii Academice Române. Acestui for îi va lăsa prin testament bogata sa bibliotecă, alcătuită din 2.511 cărţi, împreună cu 83 de manuscrise foarte valoroase, dar şi cu 95 de monede de aur, argint şi alamă. Bogdan Petriceicu Hasdeu scrie despre colegul său de academie că „a fost bărbatul cel mai cu ştiinţă printre prelaţii contemporani“.

Ucenicii Episcopului Melchisedec, dar şi urmaşii acestuia în scaunele chiriarhale de la Galaţi şi Roman, i-au cinstit permanent memoria, organizând prelegeri, simpozioane şi conferinţe dedicate ilustrului ierarh. Merită menţionat simpozionul organizat la Galaţi în luna mai a anului 1992, la împlinirea a 100 de ani de la trecerea sa la Domnul, de către IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, la acea dată arhiereu-vicar al eparhiei istorice de la Dunăre. Au participat atunci: Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, Mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei, Arhiepiscopul Lucian Florea al Tomisului, Episcopul-vicar Ioachim Vasluianul al Romanului şi Huşilor, precum şi alţi distinşi oameni de cultură. Din acel an, o stradă importantă din vecinătatea arhiepiscopiei poartă numele marelui arhiereu cărturar.