„Miluieşte-mă, Doamne, că nu sunt numai neputincios, ci şi zidirea Ta“

Atunci când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie se cuvine ca gândurile noastre să cunoască o armonie, mânia să fie transfigurată prin blândeţe, pofta să fie îndreptată exclusiv spre dobândirea dragostei lui Dumnezeu şi întreaga noastră viaţă să graviteze în jurul lui Hristos. Acesta este idealul spre care trebuie să tindem, pentru că viaţa alături de Hristos este mai presus de orice altă formă de existenţă, este însăşi împlinirea desăvârşită a vieţuirii noastre pe această lume.

În cele două rugăciuni cuprinse în canonul de dinaintea primirii Sfintei Împărtăşanii, Sfântul Simeon Metafrastul ne prezintă un mod extraordinar prin care putem raporta fiecare eveniment din viaţa Mântuitorului la propria noastră viaţă. În primul rând ni se amintesc patimile Mântuitorului: „Cel ce ai primit cu trupul Tău patimile cele de viaţă făcătoare şi mântuitoare: crucea, piroanele, suliţa, moartea, omoară-mi patimile cele trupeşti, care îmi strică sufletul“ (Rugăciunea a III-a, în „Carte de rugăciuni“, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 200). Nici o patimă pe care o avem nu poate fi îndepărtată cu adevărat din sufletul nostru decât prin ajutorul harului lui Dumnezeu, iar acest har se pogoară asupra noastră sau, mai bine zis, străluceşte în interiorul nostru, atunci când începem să ne asumăm partea ascetică a vieţii: răbdarea necazurilor, a bolilor, iubirea de aproapele, gândul neîntrerupt la Dumnezeu în tot ceea ce facem. În continuare, Sfântul Simeon Metafrastul cere ca Hristos, Care a prădat iadul prin îngroparea Sa smerită, să-i îngroape şi lui „sfaturile cele viclene prin gânduri bune“ (Ibid., p. 200). Fără gânduri bune nu este cu putinţă să ne apropiem de Dumnezeu, deoarece mintea noastră se va concentra numai asupra gândurilor viclene. Aşa cum au spus adesea Părinţii pustiei, mintea noastră este ca o moară şi va măcina exact materia pe care noi o oferim - fie grâul cu bun folos al gândurilor bune, fie neghina netrebnică a gândurilor păcătoase. Pocăinţa este a treia virtute la care se face referire în rugăciunea amintită prin cuvintele: „Cel ce cu învierea Ta cea de a treia zi şi de viaţă purtătoare ai ridicat pe strămoşul cel căzut, ridică-mă şi pe mine, cel ce am alunecat în păcat, punându-mi înainte chipuri de pocăinţă“ (Ibid., p. 200). Desigur, un creştin care s-a împodobit cu gânduri bune şi şi-a asumat suferinţele inerente acestei existenţe pământeşti nu va fi lipsit de pocăinţă, deoarece înţelege foarte bine răutatea păcatelor proprii şi robia pe care acestea o aduc asupra sufletului său. Într-un fel, fiecare dintre noi reia căderea lui Adam în propria sa viaţă, îndepărtându-se de Dumnezeu prin păcatele săvârşite, dar, având în vedere că Însuşi Hristos S-a întrupat şi ne-a dat ca leac pocăinţa şi, prin Învierea Lui, a distrus puterea morţii, acum ne putem întoarce la El prin zdrobirea inimii şi recunoaşterea greşelilor noastre.

Înălţarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh, Judecata universală

Ceea ce Sfântul Simeon Metafrastul încearcă să descrie în această rugăciune este o paralelă între viaţa noastră şi cea a Mântuitorului. Suntem pătimaşi, înrobiţi de gânduri necurate, căzuţi asemenea lui Adam, dar, totodată, aşa cum vom vedea în continuare, suntem şi fii ai lui Dumnezeu, înfiaţi prin har şi crescuţi prin dragoste, care pot atinge desăvârşirea: „Cel ce cu preaslăvită înălţarea Ta la cer ai îndumnezeit trupul pe care L-ai luat şi L-ai cinstit cu şederea de-a dreapta Tatălui, învredniceşte-mă prin împărtăşirea Sfintelor Tale Taine să dobândesc partea cea de-a dreapta a celor mântuiţi“ (Ibid., p. 200). Primirea Sfintei Împărtăşanii constituie înălţarea noastră din vieţuirea trupească pe care o avem de obicei întru Împărăţia lui Dumnezeu. Prin primirea Euharistiei, fiecare creştin se învredniceşte de o pregustare a vieţii celei de veci alături de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, iar acest moment minunat ne pregăteşte şi spre a deveni cu adevărat biserici ale harului Duhului Sfânt, aşa cum spune în continuare Sfântul Simeon Metafrastul: „Cel ce prin pogorârea Mângâietorului Duh ai făcut vase cinstite pe Sfinţii Tăi Ucenici, arată-mă şi pe mine a fi locaş al venirii Lui“ (Ibid., p. 200). Pătimim împreună cu Hristos pentru a ne izbăvi de patimile noastre, îngropăm gândurile necurate prin îngroparea Sa, ne ridicăm prin pocăinţă prin puterea Sfintei Învierii Sale, prin primirea Euharistiei ne învrednicim de înălţarea noastră duhovnicească la ceruri, iar prin sălăşluirea harului Duhului Sfânt în noi înşine repetăm momentul Cincizecimii. Singurul lucru care nu a fost încă menţionat este Judecata Universală coroborată cu a doua venire a Mântuitorului: „Cel ce vei veni iarăşi să judeci toată lumea întru dreptate, binevoieşte să Te întâmpin şi eu pe nori, pe Tine, Judecătorul şi Făcătorul meu, împreună cu toţi sfinţii Tăi, ca neîncetat să Te slăvesc şi să Te laud pe Tine, împreună cu Părintele Tău Cel fără de început şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin“ (Ibid., pp. 200-201).

Calea pocăinţei neîncetate

Pentru un creştin adevărat, pocăinţa nu cunoaşte sfârşit, deoarece aceasta nu constă exclusiv într-o plângere a propriilor păcate. Pocăinţă înseamnă şi să plângi păcatele aproapelui. Pocăinţa are loc şi atunci când mulţumeşti lui Dumnezeu şi te consideri nevrednic de toate lucrurile bune pe care le-ai primit de la El. Pocăinţa este, pe scurt, o permanentă înnoire a minţii noastre. Ori de câte ori avansăm în curăţie, în fapte bune, în dreptate, milă şi credinţă, ne înnoim mintea, iar pocăinţa noastră devine şi ea mai intensă, mai vie. Încheiem cu un pasaj foarte frumos din altă rugăciune a Sfântului Simeon Metafrastul, îndemnându-vă să citiţi permanent cu multă atenţie aceste comori de rugăciune şi bucurie pe care Sfinţii Părinţi ni le-au lăsat în cadrul canonului de dinaintea primirii Sfintei Împărtăşanii: „Primeşte-mă pe mine cel ce peste măsură Ţi-am greşit şi cu cuvântul, şi cu fapta, şi cu pofta cea fără de cale şi cu gândul cel dobitocesc. Şi, precum ai primit pe cei ce au venit în ceasul al unsprezecelea, care nimic vrednic n-au lucrat, aşa mă primeşte şi pe mine, păcătosul; că mult am greşit şi m-am spurcat şi am scârbit Duhul Tău cel Sfânt şi am mâniat milostivirea Ta cea iubitoare de oameni, cu fapta, cu cuvântul şi cu gândul, noaptea şi ziua, pe faţă şi într-ascuns, cu voie şi fără de voie. Şi ştiu că vei pune înaintea mea păcatele mele în acelaşi chip în care le-am făcut, şi mă vei întreba de cele ce cu ştiinţă, fără de iertare, am greşit. Ci, Doamne, nu cu judecata Ta cea dreaptă, nici cu mânia Ta să mă mustri pe mine şi nici cu urgia Ta să mă pedepseşti. Miluieşte-mă, Doamne, că nu sunt numai neputincios, ci şi zidirea Ta sunt. Că Tu, Doamne, ai întărit peste mine frica Ta, dar eu am făcut răutate înaintea Ta. Ţie Unuia am greşit; dar Te rog să nu intri la judecată cu robul Tău. Că de vei căuta la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea sta înaintea Ta?“ (Rugăciunea a IV-a, pp. 202-203).