Nevoitori ai rugăciunii isihaste în lavra de la Lainici

Practica rugăciunii isihaste a înflorit pe meleagurile Olteniei prin lucrarea plină de har a Sfântului Nicodim de la Tismana. Valuri de lumină sfântă s-au revărsat peste oameni şi locuri, dar mai ales în sfintele lăcaşuri şi lavrele monahale, unde de atunci a început să adie şi mai tare mireasma harului Duhului Sfânt. Începând de la Sfântul Calinic de la Cernica, de la stareţii Luca şi Cleopa de pe muntele Gropul, la Sfântul Cuvios Irodion şi apoi, în perioada recentă, la stareţii Visarion Toia şi Calinic Cărăvan, „Patericul neoisihast de la Lainici” îşi conturează cu supleţe forma în teologia mistică românească.

Mănăstirea Lainici, străveche vatră monahală aşezată pe Defileul Jiului, la trecerea dinspre Oltenia spre Ardeal, a fost dintotdeauna înrâurită de lucrarea adâncă a tradiţiei isihaste. Secole de-a rândul, părinţi nevoitori s-au ridicat cu inima spre cele mai frumoase taine ale dumnezeirii. Experienţele lor duhovniceşti s-au rânduit ca pagini patericale, transmise din generaţie în generaţie prin pulsul viu al Bisericii lui Hristos. Se poate vorbi astfel despre o perioadă „neoisihastă” a tradiţiei de pravilă şi de rugăciune împărtăşite la Lainici. Există astfel câteva coordonate temporale prin care plăcuţii lui Dumnezeu nevoitori şi rugători din mănăstirea de pe Jiu au scris cu litere de aur istoria preafrumoaselor lor experienţe duhovniceşti.

Axa neoisihasmului în Oltenia: Cernica-Frăsinei-Lainici

Pentru a vorbi despre neoisihasm la Mănăstirea Lainici trebuie să fii sigur de câteva culoare duhovniceşti prin care să se justifice această mistică experienţă eclesială. Părintele stareţ al mănăstirii, arhimandritul Ioachim Pârvulescu, îşi aminteşte cu smerenie de faptele pline de har ale marilor părinţi care au vieţuit pe aceste locuri. Contextul istoric arată astfel foarte sigur că „Sfântul Ierarh Calinic avea această triadă de mănăstiri la suflet: Cernica, Frăsinei şi Lainici. Înţelegem aşadar că a existat dintotdeauna o legătură duhovnicească între aceste trei centre monahale şi mai ales între Frăsinei şi Lainici. Drept dovadă, după Primul Război Mondial, după ce a fost pustiită Mănăstirea Lainici, Episcopul de Râmnic a trimis aici un grup de şase părinţi ca să reabiliteze, să restaureze şi să revitalizeze acest loc. Între aceşti monahi se numără: părintele ­Visarion Toia, ca stareţ, părintele Gherontie Ghenoiu, părintele Nicodim Sachelarie, părintele Calinic Cărăvan, stareţ după părintele Visarion, şi încă doi fraţi. Aceştia au fost promotorii proiectului de reabilitare a mănăstirii, după pravila pe care o învăţaseră la Mănăstirea Frăsinei”, spune părintele arhim. Ioachim.

Viaţa sfântă şi sfârşitul mucenicesc al stareţului Visarion Toia

Părintele Visarion Toia, egumenul martir al Lainiciului, a împlinit în primul rând prin lucrarea sa o restaurare duhovnicească a legăturii de pravilă şi rugăciune moştenită de la Sfântul Ierarh Calinic şi de la Sfântul Cuvios Irodion. Dumnezeu l-a rânduit să preia mănăstirea într-o perioadă foarte grea, cinstitul aşezământ fiind marcat în profunzime de rănile lăsate de Primul Război Mondial. În persoana sa sunt reunite cele două mari centre isihaste ale Olteniei: Frăsinei şi Lainici. „Părintele stareţ Visarion Toia era un foarte bun cântăreţ, învăţând psaltichie la Roman, unde l-a avut coleg pe părintele Maxim Bâtâcă. Pe lângă calitățile de cântăreț era și un mare iubitor de rugăciune și isihie, nu lipsea niciodată de la slujbele de la miezul nopții. Părintele Nicodim Sachelarie mărturisește despre părintele Visarion: „Dintre părinții Mănăstirii Frăsinei, Visarion era cel mai citit, și cu o înțelegere mai largă...”. Pe atunci, în scaunul episcopal de la Roman se găsea Prea­sfinţitul Părinte Gherasim Safirin - şi el un mare iubitor şi practicant al muzicii bisericeşti. Văzându-i râvna monahicească, Preasfinţitul Gherasim l-a trimis pe părintele Visarion la Frăsinei, recomandându-l pentru slujirea monahicească. După Primul Război Mondial au început lucrările la şoseaua de pe Defileul Jiului, precum şi la calea ferată Bumbeşti-Livezeni (fiind finalizate în 1948). Anul 1948 se leagă în mod deosebit de istoria mănăstirii noastre şi de mucenicia părintelui stareţ Visarion Toia”, arată părintele stareţ.

Contextul social deosebit de greu în care era din nou prinsă Mănăstirea Lainici s-a dovedit în cele din urmă aducător de ­roade muceniceşti. „În plină perioadă comunistă, dorindu-se să se finalizeze lucrările la calea ferată, pe Defileu au fost concentrați peste 14 mii de oameni din diverse categorii sociale. În acest context, s-au ocupat abuziv toate terenurile mănăstirii, inclusiv o unitate militară a ocupat chiliile călugărilor în incinta cinstitului aşezământ. În duminici și sărbători, când părinții făceau slujbă în biserică, afară se făceau întreceri sportive, jocuri, muzică, distracții, diverse, intenționat pentru a perturba viața religioasă.

De multe ori erau amenințați călugarii, au fost chiar arestați de siguranța Lupeni părintele Gherontie Ghenoiu și Antipa ­Dinică.

A fost o perioadă foarte tulbure, culminând cu povestea părintelui stareţ Visarion Toia. Astfel, în anul 1950, într-o seară a venit la părinte comandantul garnizoanei, cantonate în mănăstire, însoţit de câţiva dintre ofiţeri în stare de ebrietate, şi i-au cerut imperativ şi pe un ton jignitor părintelui să predea toate cheile mănăstirii, pentru a prelua spre folosinţă şi spaţiile rămase: «Moşule, trebuie să ne predai şi chilia ta!». După aceste cuvinte, a urmat o bătaie groaznică din care părintele abia a scăpat cu viaţă. Din lovituri, aruncat peste pridvorul din faţa bisericii, soldaţii i-au rupt piciorul părintelui Visarion, lăsându-l într-o baltă de sânge. În scurt timp, a făcut cangrenă, i s-a tăiat piciorul şi într-un an a şi murit. I-au ame­nințat pe călugări că „dacă unul va spune ceva îi vor omorî pe toți și astfel toată obştea a fost redusă la tăcere. Abia în anul 1990, un părinte, Dionisie Popescu, martor ocular la această întâmplare, mi-a povestit personal cum a murit ca un martir stareţul Visarion”, mai spune arhim. Ioachim Pârvulescu.

Aşezat în pământul Lainiciului, egumenul-mucenic a înflorit peste ani ca un crin duhovnicesc în grădina Maicii Domnului. Vestea propunerii sale pentru canonizare s-a împlinit nemijlocit, reiterând în memoria şi evlavia părinţilor de astăzi icoana plină de smerenie şi de har a bătrânului şi încercatului stareţ Visarion. „În toamna anului trecut am primit telefon de la Patriarhie, prin care am fost înştiinţat de contextul canonizărilor programate centenarului Patriarhiei Române, între sfinţii români propuşi fiind şi părintele Visarion Toia. Sfintele sale moaşte, împreună cu cele ale părintelui Calinic Cărăvan, au fost deshumate acum nouă ani, de trei ani fiind aşezate în racle. Fără să ştiu nimic, fără să existe vreo propunere în acest sens de la Mitropolie, propunerea de canonizare a părintelui Visarion Toia, alături de părintele Gherasim Iscu, a venit direct de la Patriarhie”, afirmă părintele Ioachim.  

Stareţul Calinic Cărăvan, un isihast al secolului XX

Un alt mare nevoitor şi rugător al mănăstirii a fost şi părintele Calinic Cărăvan, stareţ după părintele Visarion la Lainici (din anul 1951 până în 1975). Adus, de asemenea, de la Frăsinei, împreună cu părintele Visarion şi ceilalţi fraţi, părintele Calinic a iubit atât de mult rugăciunea, încât i-a închinat întreaga sa viaţă. Chipul său blând şi dulceaţa graiurilor, şi chiar a tăcerii sale, l-au ridicat atât de mult în viaţa duhovnicească, încât marii noştri părinţi duhovniceşti, precum Ilie Cleopa, Sofian Boghiu, Ioanichie Bălan, i-au recunoscut anvergura şi calea isihastă. „Era din Vladimirii Gorjului. A fost călugăr la Cozia, după aceea la Mănăstirea Frăsinei, fiind trimis alături de părintele Visarion Toia să restaureze Mănăstirea Lainici. Era prin firea lui un om foarte liniştit, tăcut. Din anul 1984, de când sunt în Mănăstirea Lainici, mi-l amintesc întotdeauna cu metania pe mână spunând rugăciunea lui Iisus în șoaptă sau în gând, nevorbind niciodată de rău pe nimeni. Avea aceste mari daruri duhovniceşti ale tăcerii şi rugăciunii. Despre sfinţia sa s-a scris mult. Aş aminti pe Vasile Andru, în «Misticii din Carpaţi», care l-a cunoscut de asemenea personal. Slujirea stăreţească a fost una foarte grea, dată fiind prigoana comunistă, cu toate restricţiile şi opresiunile ei. Este binecunoscută aplicarea decretului 410 din anul 1959, de evacuare a călugărilor din mănăstiri. În acea vreme se nevoiau în Lainici aproximativ 30 de monahi şi aproape toţi au fost expulzaţi. A fost lăsat aici doar părintele stareţ Calinic şi cu încă un călugăr. De foarte multe ori primea ameninţări directe din partea reprezentanţilor de la partid: «Moşule, trebuie să închidem mănăstirea. De mâine trebuie să pleci!» Se dorea transformarea mănăstirii în hotel-restaurant, opunându-se foarte mult și regretatul Mitropolit Firmilian. Acest lucru se şi întâmpla în anul 1963, când Mănăstirea Lainici este desfiinţată oficial ca mănăstire, rămânând în documente cu titlul de «Casă de odihnă pentru preoţi» până în 1975. În toată această perioadă, părintele Calinic nu a avut voie aproape deloc să slujească în biserică, fiind persecutat încontinuu. În viaţa lui există o experienţă mistică pe care părintele Ioanichie Bălan o consemnează în lucrarea sa «Convorbiri duhovniceşti». După o săptămână întreagă de postire şi nevoinţă duhovnicească, părintele Calinic a avut parte de un extaz mistic, însoţit de lumina harului Duhului Sfânt. Lacrimile lui ­curgeau întruna şi inima îi era cuprinsă de o negrăită bucurie”, poveşteşte părintele stareţ Ioachim.

Ucenic al Mişcării „Rugul Aprins”

Toţi cei care l-au cunoscut au confirmat faptul că stăpânea foarte bine practica rugăciunii inimii. După plecarea acestuia la ceruri, părintele stareţ Ioachim Pârvulescu a descoperit şi rădăcina acestei profunde experienţe mistice la care înaintaşul sfinţiei sale se făcea părtaş cu toată fiinţa sa. Părintele Calinic i-a lăsat înainte de moarte în grijă, ca pe un mare dar, o fotografie scumpă pe care a ţinut-o la piept toată viaţa. Era imaginea unui călugăr cu chip luminos pe care părintele Calinic îl cunoscuse în anii tinereţii sale. „În 1996, când părintele Sofian Boghiu a venit la noi pentru programul iconografic al bisericii celei noi, i-am arătat o fotografie dragă părintelui nostru stareţ, pe care era zugrăvită imaginea smerită a unui călugăr. De îndată ce a văzut-o, părintele Sofian l-a recunoscut în ea pe Ioan Kulâghin, unul dintre părinţii fondatori ai mişcării «Rugul Aprins» din ­Bucureşti. De aici am înţeles că părintele Calinic l-a cunoscut personal pe părintele Ioan Kulâghin sau Ioan cel Străin, de la care a dobândit acest mare dar al rugăciunii isihaste”, povesteşte părintele stareţ Ioachim. Privind în ansamblu icoana personificată a neoisihasmului românesc, în care se regăsesc şi se integrează perfect părinţii de la Lainici, se poate spune fără a greşi că „dacă Sfântul Irodion încheie perioada de secol XIX, părintele Calinic Cărăvan încheie secolul XX de neoisihasm românesc. De aici ne dăm seama cine a fost cu adevărat părintele Calinic. În viaţa sa a fost smerit şi nu a ieşit niciodată în evidenţă. Abia după moartea sa îl vedem în adevărata sa dimensiune isihastă”.

Viaţa părintelui Calinic Cărăvan este o pildă grăitoare a minunatei lucrări a harului dumnezeiesc în nevoitorii şi rugătorii isihaşti. Dacă un om este sfânt, atunci „la el este sfânt totul: şi chipul lui, şi cuvântul lui, şi hainele lui, şi oasele lui. Prezenţa lui îţi împărtăşeşte o nedescrisă stare de dragoste şi de bucurie. În preajma sfântului, totul se pozitivează. Viaţa părintelui Calinic a fost extraordinară: toată noaptea şi-o petrecea în rugăciune, în genunchi, într-o permanentă convorbire cu Dumnezeu. Transmitea numai bucurie şi lumină, prezenţa lui aducea bucurie, pace şi linişte, asemenea prezenţei şi curăţiei unui copil”. 

Descoperirea moaştelor sfinţilor neoisihaşti de la Lainici

Din rânduiala lui Dumnezeu, fără să fie cunoscut aceste date şi asocieri istorice pe care le-a lămurit foarte târziu, în urmă cu 12 ani, părintele arhim. Ioachim Pârvulescu a demarat un demers de înlocuire a crucilor de la mormintele părinţilor din cimitirul mănăstirii. Aşezând la fiecare vieţuitor cruce nouă din piatră de Vratza (Bulgaria), părintele Ioachim a întârziat câţiva ani schimbarea celor de la mormintele stareţilor. Odată cu finalizarea acestui demers, Dumnezeu a rânduit să scoată la lumină şi moaştele sfinţilor nevoitori ai mănăstirii. „În urmă cu 9 ani, părintele Gheor­ghe Colţea din Moeciu, care ulterior va scrie despre «Pustnicii din Bucegi», a venit pe la noi şi am discutat îna­inte să plece înapoi spre casă despre viaţa şi nevoinţele părintelui Calinic. După ce a plecat, cineva parcă mi-a spus că trebuie să pun crucile la mormintele stareţilor. Am luat binecuvântare de la Părintele Mitropolit Irineu, rugându-l ca în momentul în care schimb crucile la mormintele stareţilor Visarion Toia şi Calinic Cărăvan să dezgropăm şi osemintele, fiind siguri că sunt sfinte moaşte. Primul mormânt a fost cel al părintelui Visarion. Am început să dezgropăm mormântul şi, în mod curios, în mijlocul gropii am găsit o piatră mare, cu diametrul de 50 cm. Nu se întrezăreau osemintele şi, încet, încet, am luat-o pe lângă piatră şi am dat de craniu, sub care am găsit şi cărămida pe care scria Visarion Toia. Scheletul însă ieşea în alee. Ne-am gândit, de asemenea, că, în anul 1975, atunci când părintele Caliopie Georgescu a rânduit crucile de ciment mozaic pentru mormintele părinţilor, a refăcut, totodată, şi simetria gropilor. Ne-am întrebat în mod firesc care era rostul acelei pietre mari aşezate în mormântul părintelui. Mai târziu ne-am dat seama că părintele Visarion Toia a fost acela care l-a dezgropat pe Sfântul Irodion, aflându-i craniul spart. Atunci a hotărât ca, pentru a evita această întâmplare, când va fi îngropat, să-i fie aşezată această piatră, ca protecţie, la cap, ştiindu-se faptul că în tradiţia noastră monahală călugării se îngropau fără sicriu. Tot atunci am constatat că piciorul drept al părintelui Visarion lipsea, întocmai după cum îmi povestiseră părinţii odinioară. Osemintele sale aveau această culoare portocalie. Mai departe, pentru a se confirma sfinţenia părintelui, am descoperit alte oseminte, de data aceasta de culoare albă, ale altcuiva, care erau așezate la picioarele sale. După deshumare, am spălat osemintele după rânduială şi le-am aşezat separat, în raclă. La deshumarea părintelui Calinic Cărăvan, am găsit osemintele la un metru în pământ, înveşmântate în mantia călugărească. Pe sfinţia sa l-am găsit ­intact: mantia era neputredă după 20 de ani, trupul era uşor ca un fulg. După ce am desfăcut mantia, carnea putrezise, dar oasele erau frumoase şi bine mirositoare”, conchide părintele arhim. Ioachim Pârvulescu, stareţul Mănăstirii Lainici.