Nina Arbore, de la portretistică la pictura bisericească

Creația pictoriţei Nina Arbore, compusă din fresce, mozaicuri și gravuri, picturi în ulei sau acuarele, s-a impus prin peisajul artistic românesc, tratat cu o deosebită originalitate, cât și prin tehnicile folosite la pictură. În ultimii ani de viață, ea a reușit să înveșmânteze în culoare două biserici românești, una la mare și alta la munte, și să-și lase amprenta pe mozaicurile catedralei din Deva, dovedind că armonia și eleganța culorilor pot sălășlui și în sobrietatea lăcașurilor de cult.

Descendentă din neam de cărturari basarabeni, pictorița Nina Arbore s-a născut la 8 octombrie 1889 la Tecuci (unele surse citează orașul București). Studiază pictura în Capitală, sub îndrumarea profesorului Nicolae Vermont, apoi la Academia din München și la Paris, în atelierul maestrului Henri Matisse. Revine în țară în 1914, implicându-se în mișcarea de avangardă românească interbelică. Prima expoziție personală o va deschide în 1921 în Sala Mozart din Bucureşti, iar lucrările sale vor fi recunoscute de impor­tanți critici de artă. Va participa la importante expoziții de grup organizate la Roma, Barcelona și New York, iar în 1916, împreună cu artistele Cecilia Cuțescu-Storck și Olga Greceanu va fonda la București Asociația „Femeile pictore și sculptore”, sub patronajul Casei Regale.

Poate că pe artista Nina ­Arbore nu aș fi pomenit-o prea curând dacă în vara aceasta nu aș fi trecut pragul Bisericii „Sf. Împărați Constantin și Elena” din Constanța, un lăcaș de cult emblematic pentru Arhiepiscopia Tomisului, care, într-un fost târg de negustori de odinioară, pare a sta smerit în toată măreția lui, în umbra unor conifere falnice. Până să-ți fixezi ochii pe bolta bisericii zidite în perioada 1934-1937 după planurile arhitectului Dumitru Ionescu-Berechet, privirea îți este atrasă de timpanul portalului de la intrare, un mozaic inspirat de cele de la Ravenna, ce îi înfățișează pe patronii spirituali ai lăcașului și chiar ai orașului de la Marea ­Neagră. Aceasta ar fi prima întâlnire cu arta pictoriței care a dovedit că deținea și vocația picturii bisericești.

Construcție impunătoare, zidită din cărămidă, cu fațadă din piatră albă de Dobrogea și acoperiș din tablă de aramă, biserica de pe strada Ștefan Mihăilescu colț cu strada Călărași a fost sfințită la 17 octombrie 1937, de însuși Patriarhul României, Miron Cristea, alături de Episcopul Constanţei, Gherontie Nicolau, de arhiereul-vicar Galaction ­Cordun și de preotul paroh Al. Moroianu. La eveniment a participat și primarul Horia Grigorescu, recunoscut drept ctitor, prin sprijinul acordat construcției.

Sfântul lăcaș, cu pereții interiori îmbrăcați în frescele realizate de Nina Arbore, nu pare a semăna cu vreunul de pe teritoriul României de astăzi. În plus, clopotnița, în formă de turlă ­înaltă de 30 de metri, integrată în trupul bisericii, aduce unicitate construcției. Interiorul prezintă și el elemente deosebite. De pildă, catapeteasma sculptată în marmură albă, cu motive vegetale despre care se spune că ar fi opera arhitectului August Schmiedigen din Bucureşti. La pictura murală, realizată în tehnica „al fresco”, în perioada 1936-1938, au trudit alături de Nina Arbore și profesorul Ghiţă Popescu, împreună cu pictorul Virgil Manoliu și pictorii basarabeni Irina Filatiev şi Victor Ivanov. De altfel, într-o fotografie din 1936, din colecția Tudor ­Stavilă, cei patru apar alături de Nina Arbore, în biserica din ­cartierul constănțean Călărași, pe schele, la baza turlei recent pictate.

Grație cercetărilor întreprinse de Eduard Andrei, doctor în istoria artei, am aflat că Arhivele din Constanţa păstrează proce­sul-ver­bal încheiat la şedinţa Consiliului Municipal din 22 mai 1936, prin care se aproba oferta Ninei Arbore legată de pictura bisericii și în care se stipula printre altele: „Brâiele de demarcaţie, precum şi hramul de la intrare se vor face din mozaic. Nimburile se vor face în relief, mărginite de un brâu de mozaic şi vor fi aurite cu aur lucios 32 carate”. Tot în arhive se păstrează și contractul dintre Primărie şi pictoriță, semnat la 28 mai 1936, în care planul iconografic este extraordinar de detaliat. Iată ce subliniază criticul de artă, a cărui teză de doctorat tratează tocmai arhitectura şi pictura bisericilor ortodoxe dobrogene de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului XX:

„Într-adevăr, ansamblul de fresce este realizat într-o manieră extrem de personală, în care alungirile personajelor continuă tipul de stilizare a figurilor din pictura bizantină, accentuând ideea de spiritualitate, transcendenţă sau inefabil, dar în acelaşi timp trimit la tipologia personajelor din afişele Art Nouveau […]. Semnul cel mai caracteristic al modernităţii picturii religioase a Ninei Arbore din Biserica «Sfinţii Împăraţi» este aşadar arabescul liniilor, de o extraordinară expresivitate plastică în realizarea, mai ales, a aripilor de îngeri şi arhangheli, deliberat alungite, grupate pe lângă corp sau ridicate spre cer, ce plasează pictura Ninei Arbore de aici în sfera esteticii Artei 1900/Art Nouveau-ului - sau a prelungirii sale geometrizate în formule Art Déco […]” [Eduard Adam, Studii şi Cercetări de Istoria Artei. Artă Plastică, tomul 6 (50), 2016, pp. 49-67]

La Biserica Sfinților Împărați din Constanța, Nina Arbore nu a executat doar fresca imensă de peste 2.000 mp, ci şi icoanele de pe catapeteasmă în tempera pe lemn, și brâurile din interior, cu motive geometrice şi vegetale, care înconjoară ferestrele, în tehnica mozaicului.

Recepţia finală a lucrării a avut loc la 19 noiembrie 1938, iar din comisie au făcut parte istoricul și criticul de artă George Oprescu, pictorul Camil Ressu, pe atunci rector al Academiei de Belle Arte din Bucureşti, Horia Grigorescu - primarul Constanţei și arh. D. Ionescu-Berechet. La câțiva ani de la construcție, în urma bombardamentelor din 1941, faimoasa biserică din spațiul dobrogean avea să servească drept Catedrală Episcopală temporară.

Din pisania bisericii, aflăm astăzi că pictura a fost restaurată la începutul anilor ’80 de către pictorul Gheorghe Ciobanu.

De la Marea cea mare în Orașul regal

Aceeași frescă de factură ­neobizantină o întâlnim și în interiorul Bisericii „Sf. Ilie Tesviteanul” din Sinaia, lucrare desă­vârșită de Nina Arbore alături de Victor Ivanov, între anii 1938 și 1939. Frumosul lăcaș de la poalele Munților Bucegi, a cărui piatră de temelie a fost așezată și sfințită în 26 septembrie 1933 de către Patriarhul Miron Cristea, în prezența Regelui Carol al II-lea și a autorităților locale, a fost construită din piatră cioplită de Moroieni, după planurile profesorului Paul Smărăndescu, fost arhitect-șef al orașului Sinaia. Pictura, executată în tempera şi ulei, a fost restaurată în 1983 de pictorul Cristian Samoilă, iar în 2002-2003 de pictorul bisericesc Tănase Mocănescu.

În nr. 5/2014 al revistei Datina, publicație lunară editată de Centrul Cultural Judeţean Constanţa „Teodor T. Burada”, Nina Arbore este menționată ca fiind și semnatara mozaicurilor catedralei din Deva. Citând din ­revista Dobrogea Jună, nr. 24/ martie/1943, Aurelia Lăpușan menționează: „[…] reporterul care consemna necrologul pictoriţei în Dobrogea Jună încheia însemnarea sa: «Deci Constanţa, Sinaia şi Deva, închinaţi totdeauna un gând duios basarabencei Nina Arbore!»”.

După trecerea la cele veșnice, în martie 1942, opera pictoriței, care se dovedise a fi o excelentă portretistă, urma să fie voit estompată în peisajul artei româ­nești în perioada de început a regimului comunist, având în vedere parcursul politic al familiei acesteia. În anii ’60 însă, aceasta cunoaște o oarecare revigorare. Astăzi, lucrările ei sunt incluse în colecţii publice din cadrul Muzeului Naţional de Artă al României, al Muzeului Colecţiilor de Artă Bucureşti, inclusiv în colecția Bibliotecii Academiei Române. Numele pictoriței rămâne legat de lăcașul de rugăciune din ținutul Dobrogei, de cel de la poalele Bucegilor și de biserica din Apusenii României. De posteritatea artistei s-a îngrijit într-un mod excepțional criticul de artă Gheorghe Vida, prin biografia publicată în 2014 la Editura Arc din Chișinău, o carte care demon­strează cititorului însemnătatea operei Ninei Arbore în arta românească a secolului XX.