„Nu întreba numai unde este Biserica, ci Biserica sobornicească…“

În materialul anterior am început prezentarea tâlcuirii Crezului efectuată de Sfântul Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale baptismale. Am observat împreună cum priceputul episcop a reuşit să prezinte într-o manieră explicită consubstanţialitatea sau deofiinţimea Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Cu toate acestea, trebuie remarcat încă o dată că aceşti termeni nu se regăsesc în opera sa. În actuala prezentare ne vom concentra atenţia asupra articolelor de credinţă care au fost incluse de-abia în anul 381 la Sinodul al II-lea din Constantinopol şi pe care Sfântul Chiril le include în tâlcuirea sa.

În perioada de debut a acestei secţiuni au existat câteva prezentări referitoare la existenţa mărturisirilor de credinţă în perioada primelor trei veacuri creştine. Astfel, după formulele foarte concentrate existente în Sfintele Evanghelii şi în epistolele pauline, au început să apară mărturisiri de credinţă din ce în ce mai dezvoltate, culminând cu apariţia Simbolului de credinţă apostolic. Este clar că aceste mărturisiri de credinţă, care variau de la câteva cuvinte la un corp format din câteva articole, erau folosite în cadrul slujbei Botezului creştin şi a iniţierii primare a catehumenilor. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că decizia primului Sinod Ecumenic şi această formulare clară a textului Crezului au fost receptate doar parţial.

Îmbogăţirea Simbolului de credinţă nicean

Primul motiv în acest sens au fost numeroasele controverse. Al doilea s-a tradus prin vasta întindere a Imperiului şi faptul că veştile circulau relativ greu în anumite regiuni. Spre exemplu, după al doilea Sinod Ecumenic petrecut în 381, la aproape 40 de ani distanţă, existau episcopi creştini aflaţi în Persia care încă nu se puseseră de acord în privinţa receptării Crezului formulat în cadrul şedinţelor acestuia. Un al treilea motiv se regăseşte în tăria practicii liturgice. Diversele biserici locale păstrau o parte comună a Crezului, dar nenumăratele formulări ale acestuia aveau uneori diferenţe majore în privinţa lucrurilor incluse sau omise. De altfel, îl observăm pe Rufin al Aquileii efectuând o tâlcuire a Crezului Roman-Apostolic la începutul secolului al IV-lea, când ne-am fi aşteptat să observăm o tâlcuire a Crezului niceo-constantinopolitan. Oricum, este clar că practica liturgică a fost influenţată şi a adoptat formula finală a Crezului mult mai târziu după încheierea primelor două Sinoade Ecumenice, lucru care, vom vedea, explică şi introducerea cu atâta uşurinţă a adaosului Filioque mai târziu. De asemenea, un alt lucru care trebuie semnalat este că înşişi Părinţii de la primele două Sinoade Ecumenice nu au efectuat o creaţie individuală a Crezului. Ei şi-au bazat opţiunea pentru aceste articole de credinţă, şi nu altele pe baza existenţei acestora în practica liturgică baptismală. Aceste elemente ale articolelor de credinţă, cu câteva excepţii (de ex. consubstanţialitatea Persoanelor Sfintei Treimi), se regăseau în mărturisirile de credinţă existente la acea vreme. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne oferă câteva tâlcuiri interesante în privinţa câtorva elemente ale Crezului care vor fi adoptate ulterior în cadrul celui de-al doilea Sinod Ecumenic.

"Una, sfântă, sobornicească, Biserică"

Am decis să selectăm pentru partea finală a acestei teme privind viaţa şi contribuţia Sfântului Chiril al Ierusalimului tâlcuirea pe care el o aduce articolului final cuprins în Crez. Acesta este amintit în Catehezele sale astfel: "(Cred)... şi în Botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor; şi întru una, sfântă, sobornicească Biserică; şi întru învierea trupului şi viaţa veşnică" (Cateheze, traducere de pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p.352). Sfântul Chiril nu mai tâlcuieşte partea legată de Botezul pocăinţei, motivându-şi această opţiune prin faptul că a explicat deja atât Botezul, cât şi necesitatea pocăinţei în cursul catehezelor anterioare. În schimb insistă ceva timp asupra înţelegerii corecte a Bisericii şi a atributelor acesteia. În mod bizar, Sfântul Chiril nu păstrează o atitudine explicativă egală faţă de atributele Bisericii: unitatea, sfinţenia, sobornicitatea. De fapt se concentrează exclusiv asupra sobornicităţii. "Cuvântul biserică are multe sensuri. Astfel, despre mulţimea adunată în templul din Efes este scris: "acestea zicând a slobozit adunarea (biserica)" (Fapte 19:41). Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor, adică a marcioniţilor, maniheilor şi a celorlalţi, este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul de credinţă te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: "şi întru una, sfântă, sobornicească Biserică" ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, soborniceasca Biserică, în care ai şi fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: "Unde este casa Domnului?" - căci şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului - nici nu întreba numai: "Unde este biserica?" ci "Unde este biserica sobornicească?" Acesta este numele specific al acestei Sfintei Biserici, mama noastră a tuturor" (p.335). În acest pasaj, Sfântul Chiril oferă un argument puternic privind şi celelalte două atribute ale Bisericii: unitatea şi sfinţenia. Deosebirea esenţială a Bisericii sfinte şi unitare de celelalte aşa-numite biserici ale ereticilor constă în sobornicitatea ei. Cât despre definirea sobornicităţii, Sfântul Chiril afirmă: "Biserica se numeşte sobornicească pentru că se întinde peste toată lumea, de la un capăt al pământului până la celălalt, pentru că învăţătura ei este sobornicească şi desăvârşită: dă toate învăţăturile trebuincioase omului ca să cunoască atât cele văzute, cât şi cele nevăzute, cele cereşti şi cele pământeşti; pentru că supune credinţei în Dumnezeu tot neamul omenesc, atât conducători şi supuşi, cât şi învăţaţi şi neînvăţaţi; pentru că îngrijeşte şi vindecă îndeobşte orice fel de păcate săvârşite prin suflet şi trup şi pentru că are în stăpânirea sa tot felul de virtuţi în fapte şi în cuvinte şi împărtăşeşte feluritele daruri duhovniceşti" (p.333). Biserica sobornicească are patru piloni de existenţă care constituie în acelaşi timp daruri primite pe care le poate utiliza în misiunea ei: învăţătura dreaptă, credinţa corectă în Dumnezeu, iertarea păcatelor şi împărtăşirea darurilor duhovniceşti.

"Învierea trupului şi viaţa veşnică"

Este cât se poate de clar că, fără credinţa în învierea trupurilor, restul lucrurilor în care credem este zadarnic. "Orice suflet care crede în înviere se păzeşte negreşit pe el însuşi, pe când cel care nu crede în înviere se dă pierzaniei. Cel care crede că înviază cu trupul îşi păzeşte haina sufletului şi n-o pângăreşte prin desfrânare; cel care nu crede, însă, se dă pe sine însuşi desfrânării, folosindu-se de trupul său ca de unul străin. Credinţa în învierea morţilor este o mare poruncă şi învăţătură a Sfintei Biserici soborniceşti, mare şi foarte necesară, combătută de mulţi, dar confirmată de adevăr" (p.321). De altfel, fără credinţa în învierea trupului, creştinul ratează scopul său esenţial: dobândirea vieţii veşnice alături de Dumnezeu. "Dacă învăţăm temeinic şi avem o viaţă dreaptă, în această sfântă sobornicească Biserică vom dobândi Împărăţia cerurilor şi vom moşteni "viaţa veşnică". Pentru aceasta este toată osteneala noastră, ca s-o dobândim de la Domnul. Nu-i mic scopul nostru, ci să ne sârguim pentru viaţa veşnică" (p.336).

Concluzii

Cercetarea vieţii şi operei Sfântului Chiril al Ierusalimului s-a dovedit plină de rezultate importante. În cadrul Catehezelor sale am descoperit trei aspecte esenţiale. Primul dintre acestea constă într-o pnevmatologie dezvoltată, care se va dovedi utilă în cadrul lucrărilor celui de-al doilea Sinod Ecumenic petrecut la Constantinopol în anul 381. Al doilea aspect priveşte direct consubstanţialitatea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Deşi Sfântul Chiril al Ierusalimului nu foloseşte termenul de consubstanţialitate, totuşi, el îl sugerează în opera sa. În al treilea rând nu trebuie uitată tâlcuirea sa privind atributele Bisericii şi definirea sobornicităţii acesteia, care se dovedeşte din nou un aspect foarte important. Următoarele materiale vor dezvolta prezentarea pnevmatologiei ortodoxe, de data aceasta la unul dintre Părinţii Capadocieni, şi anume Sfântul Vasile cel Mare.