Purificarea sufletului

Sfântul Ioan Casian, Așezămin­tele mânăstirești, Cartea a V-a, Cap. 20-21, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1990), vol. 57, pp. 175-176

„(...) Cine n-a izbutit să-și potolească patimile puse în văzul tuturor și ușor de supus, cum va fi în măsură să le înfrângă, prin cârma propriei judecăți, pe cele ascunse și care ard pe dinăuntru, fără ca cineva din noi să fie martor? De aceea în orice simțământ și dorința duhului își dovedește forța ei: dacă aceasta este biruită de poftele cele mai mici și așezate la vedere, însăși conștiința îi dă fiecăruia mărturie că nu se va putea împotrivi patimilor celor mai mari, mai tari și mai ascunse. Într-adevăr, nu trebuie să ne înfricoșăm de dușmanii din afară: dușmanul este închis în noi înșine și el duce zilnic un război lăuntric împotrivă-ne. Biruindu-l pe acesta, toate potrivniciile din afară vor slăbi, toate vor fi învinse și supuse ostașului lui Hristos. Nu vom avea dușman de temut în afară, dacă cele din lăuntrul nostru se supun biruite duhului; dar să nu credem că poate fi îndestulător pentru desăvârșirea inimii și neprihănirea trupului numai acest post de mâncări văzute, dacă nu se va uni acestuia postul sufletului. Căci și acesta își are mâncărurile lui vătămătoare, de care îngrășându-se se rosto­golește în prăpăstiile desfrâului, chiar fără belșug de hrană. O asemenea hrană, și chiar foarte plăcută, este defăimarea. Și mânia îi este tot hrană și, deși foarte neplăcută, îi oferă totuși sufletului un aliment nefericit și în același timp îl doboară cu gustul lui ucigător. (...) Reținându-ne din toate puterile de la toate acestea, prin cea mai sfântă postire, vom face folositoare și bună și respectarea postului trupesc. În adevăr, chinuirea trupului, unită cu strivirea sufletului, va oferi lui Dumnezeu jertfa cea mai plăcută și un lăcaș de sfințenie în adâncul inimii neprihănite. Însă, dacă, postind trupește, suntem îngenuncheați de cele mai primejdioase patimi ale sufletului, zadarnică ne va fi zdrobirea cărnii, după ce am fost pângăriți în partea cea mai prețioasă, păcătuind tocmai prin substanța prin care devenim sălaș al Duhului Sfânt.” 

Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 35-36, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 322-323

„Precum se liniștește marea tulburată când se varsă untdelemn în ea, furtuna ei fiind biruită de calitatea aceluia, așa și sufletul nostru se umple de o liniște fericită când se toarnă în el dulceața Duhului Sfânt. Căci se lasă biruit cu bucurie de nepătimirea și de dul­ceața negrăită care-l umbrește, potrivit cu Sfântul care zice: Suflete al meu, supune-te lui Dumnezeu (Psalmul 61, 6, 15; 70). De aceea, oricâte întărâtări ar încerca atunci dracii să aducă în suflet, el rămâne fără mânie și plin de toată bucuria. Dar la această stare nu va veni și nu va rămâne cineva fără numai dacă își va îndulci sufletul său neîncetat cu frica lui Dumnezeu. Pentru că celor ce se luptă, frica Domnului Iisus le dă un anumit fel de curăție. Căci frica Domnului, zice, e fără prihană; ea rămâne în vecii vecilor (Psalmul 18, 10). Auzind despre simțirea minții, nimenea să nu creadă că i se va arăta slava lui Dumnezeu în chip văzut. Căci zicem că sufletul simte, când e curat, printr-o anumită gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. Fiindcă acum umblăm prin credință, și nu prin vedere, cum zice fericitul Pavel (II Corinteni 5, 7). Deci, dacă i se va arăta vreunuia dintre cei ce se nevoiesc fie vreo lumină, fie vreo figură în chip de foc, fie vreun glas, nicidecum să nu primească o astfel de arătare. Căci este o înșelăciune vădită a vrăjmașului, care a amăgit pe mulți prin neștiință, făcându-i să se abată de la calea adevărului. Noi însă știm că până ce petrecem în trupul acesta stricăcios suntem departe de Dumnezeu, adică nu putem să-L vedem în chip văzut nici pe El, nici altceva din minunile cerești.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)