Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial O subestimare tot mai pronunţată

O subestimare tot mai pronunţată

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 03 Iul, 2013

Edictul de la Mediolanum a fost considerat de unii cercetători ca având o valenţă infinit mai scăzută decât cea care i s-a acordat din partea creştinismului. În pofida susţinerii acestei păreri de către persoane marcante, există puţine argumente favorabile ei, cele din urmă având o valoare îndoielnică. Considerăm că edictul are mai multă importanţă decât documentele similare emise înaintea sa, dar că această situaţie trebuie plasată foarte atent în contextul istoric al perioadei respective.

În general, majoritatea cercetătorilor din pre­zent par circumspecţi atunci când îşi exprimă pă­rerea cu privire la importanţa Edictului de la Mediolanum (Mi­lano de astăzi). Regăsim opinii con­form cărora fie Edictul este o sim­plă scrisoare căreia i s-a exa­gerat semnificaţia, fie adresantul acesteia era un simplu gu­ver­nator de provincie (Bitinia), fie acordul în sine a fost unul depăşit din toate punctele de ve­dere - atât pentru creştinii care se bucurau deja de libertate din par­tea lui Constantin cel Mare, cât şi din perspectiva aplicării sa­le practice în Răsărit, unde Li­cinius a preferat să continue unele persecuţii. Aşadar, edictul a fost redundant în Apus, recunoscând ceva deja existent, în timp ce în Răsărit a fost complet ig­norat. Ceea ce majoritatea cer­ce­tătorilor uită (voit sau nu!) este că majoritatea edictelor şi res­criptelor emise de împăraţii romani, care aveau pretenţii de aplicare universală, erau impuse rareori uniform. Să luăm câ­teva exemple celebre. Res­crip­tul lui Traian este o simplă epis­to­lă, la fel şi cel al lui Hadrian (pre­supus), în timp ce per­se­cu­ţii­le întemeiate pe edict, precum cele ale lui Severus, Galerius sau Decius, nu au avut niciodată aplicare universală. Întot­de­a­u­na au existat regiuni unde legile au fost aplicate cu indulgenţă sau au fost pur şi simplu lăsate deo­parte. Să ne aducem aminte că şi după perioada pri­melor trei secole comunicarea a lăsat de dorit în ceea ce pri­veşte latura publică. În anul 420, epis­co­pii din Persia încă mai dez­bă­teau aspecte de la Sinodul al II-lea Ecumenic şi trebuia să deci­dă dacă îl acceptă sau nu! Aşa-dar, a emite pretenţii de aplicare universală pentru un document (fie el şi sub formă oficială, iar nu epistolară, cum sunt majo-rita­tea!) în secolul al IV-lea este o ilu­zie, care, din păcate, este ri­di­cată la rang de adevăr absolut de numeroşi cercetători de re­nu­me. Din acest punct de vedere, E­dictul de la Milan nu are mai multe valenţe universale decât au avut documentele similare pre­cedente, dar nici mai puţine. Cu alte cuvinte, ne confruntăm aici cu o falsă controversă, me­ni­tă mai mult să atragă atenţia asu­pra subiectului în sine, decât să aducă lumină asupra unui fapt „necunoscut“ din punct de ve­dere istoric.

Restituirea lăcaşurilor de cult

Unii cercetători s-au grăbit să afirme că edictul este criticabil şi pentru că nu se adresează exclusiv creştinilor. În sprijinul afirmaţiei lor au adus în discuţie următorul pasaj-cheie: „Întrucât eu, Constantin Augustus, şi eu, Licinius Augustus, ne-am întâlnit în chip fericit la Mediolanum şi am urmărit să îndeplinim tot ceea ce interesează binele şi folosul poporului, între alte decizii pe care le considerăm utile tuturor în multe privinţe, am ho­tărât în primul rând să asi­gu­răm respectul şi cinstea cuveni­te divinităţii, adică să acordăm creş­tinilor şi tuturor celorlalţi po­sibilitatea unei libere alegeri a cultivării religiei pe care şi-o do­resc, astfel încât orice divini­ta­te sau putere cerească ar fi acee­a, să ne poată fi de folos şi no­uă, şi tuturor celor care se gă­sesc sub puterea noastră“ (Eu­se­biu de Cezareea, „Istoria bise­ri­ceas­că“, 10, 5, 1, 2 - trad. C. Be­jan în: Lactanţiu, „Despre moar­tea persecutorilor“, Editura Po­li­rom, Iaşi, 2011, p. 197 - vezi nota 206). Considerăm că aici se re­gă­seşte de fapt o enunţare gene­ra­lă care arată că toleranţa nu se exercită exclusiv asupra reli­giei creştine, o captatio benevo­len­­tiae faţă de populaţia păgână a imperiului care avea o părere împărţită asupra subiectului în cauză. De altfel, acest fapt este întărit în continuare de ur­mă­toa­rea afirmaţie: „Pacea vremu­ri­­lor actuale cere ca fiecare să ai­­bă libertatea de a-şi alege şi prac­tica religia care-i place“ (ibid., p. 198). În continuare, se pre­cizează clar că lăcaşurile de cult creştine trebuie restituite cre­­dincioşilor fără a se cere ni­mic financiar în schimb. Dacă a­cestea au fost înstrăinate de au­to­ritatea romană şi, astfel, s-au plă­tit bani pentru ele, magis­tra­tura locală este silită să ju­de­ce cauza şi să înapoieze din tre­zo­reria statului despăgubirile ne­cesare. Aşadar, creştinii bene­fi­ciau de reprimirea propriilor bi­serici, fără a fi nevoiţi să plă­teas­că nimic în schimb. De ase­menea, se cere în mod expres ca şi alte bunuri răpite creştinilor să le fie restituite în acelaşi fel: „Deoarece aceiaşi creştini nu posedau numai lăcaşuri de cult, unde aveau obiceiul să îşi ţină adunările, ci, întrucât se ştie că avuseseră şi alte bunuri care nu aparţinuseră persoanelor fizice, ci întregii comunităţi, vei da poruncă, potrivit legii amintite mai înainte, ca toate aceste bu­nuri să fie restituite absolut fă­ră nici o împotrivire creş­ti­ni­lor, adică grupului şi comuni­tă­ţii lor. Dispoziţiile amintite trebuie să fie clar respectate, pentru ca cei care vor înapoia sau vor pri­mi în schimb preţul lor să aibă, cum am spus, speranţa că vor fi compensaţi potrivit mări­ni­­miei noastre“ (ibid., pp. 198-199). A-şa­dar, se procedează şi la res­ti­tu­i­rea bunurilor bisericeşti, care vor fi constat în obiecte de cult, terenuri şi alte proprietăţi. Ob­servăm aici grija şi atenţia Sfân­tului Constantin cel Mare, care a căutat pe orice cale să efec­tu­e­ze această restituire în mod co­rect şi cinstit, fără a aduce vre­un prejudiciu persoa­ne­lor care se aflau în posesia bi­se­ricilor creş­tine şi pe care le achi­ziţi­o­na­se­ră de la autoritatea ro­mană. De asemenea, se vede preocupa­rea ca legea să fie apli­ca­tă cât mai repede: „Oricum, tre­buie să acorzi toată atenţia co­munităţii creştinilor, astfel în­cât porunca noastră să fie adusă la înde­pli­ni­re cât mai repede, pen­tru ca, după blândeţea noas­tră, să avem convingerea că li­niş­tea pu­bli­că este în felul aces­ta asigurată“ (ibid., p. 199).

Edictul de la Mediolanum cu­prin­de două diferenţe majore fa­ţă de cel emis de Galerius cu scurt timp înainte de moartea sa. Prima dintre acestea este re­pre­zentată de precizarea liber­tă­ţii religiei creştine într-un mod mult mai clar, în timp ce cea de-a doua constă în restitu­i­rea clară a lăcaşurilor de cult şi a proprietăţilor acestora care fu­se­seră preluate abuziv de pute­rea romană. Ambele aspecte sunt deosebit de importante, iar argumentele istoricilor cum că do­cumentul în cauză a avut doar un efect local şi a fost de­par­te de a reprezenta un element esenţial în ascensiunea creş­tinismului trebuie privite cu mul­tă circumspecţie. În definitiv, orice critică are nevoie de argu­mente puternice pentru a nu se transforma într-o simplă joacă de cuvinte.