O viaţă în slujba salvării muzicii psaltice bisericeşti din România

Cântăreţul şi compozitorul ilustru Ștefan(ache) Popescu s-a stins din viață în anul 1911 în modesta sa locuință din Calea Șerban Vodă, fiind înmormântat la Mănăstirea Zamfira. Deși a trecut mai bine de un secol de la moartea acestuia, ne bucurăm că și acum, în bisericile noastre care păstrează muzica psaltică la strană, se cântă frumoasele sale creații a căror valoare stă în faptul că sunt curățite de orice influență orientală și sunt acomodate cu genul și gustul de cântare ale poporului român.

Ștefan Popescu s-a născut la anul 1824 în orașul Cazalnîc din Bulgaria. Pe tatăl său îl chema Nicolae și era de profesie cântăreț bisericesc, iar mama sa se numea Gherghina, fiind casnică. În 1835 rămâne orfan, este luat în grijă de un unchi de-al său, care îl aduce în Principate, înscriindu-l la cursurile Școlii grecești din Brăila. După cinci ani se mută la București, unde rămâne iarăși orfan, căci între timp moare și unchiul său. Se atașează de Anton Pann, sub tutela căruia avea să învețe primele noțiuni de psaltichie.

După trei ani intră să ucenicească la vestitul cântăreț grec Hristodor Gheorghiade, proto­psaltul Bisericii „Sfântul Ion-Mare” de pe Podul Mogoșoaiei. Sub îndrumarea acestuia, Ștefan Popescu își desăvârșește cunoș­tințele în arta muzicală bisericească, fiind ales în 1846 psalt la Paraclisul Domniței Anastasia, unde profesează până în anul 1852. În acest timp a fost remarcat de principele Nicolae Ghica și trimis cu o bursă de studiu de opt luni în Grecia, unde își aprofundează cunoștințele prin studierea vechilor și noilor sisteme psaltice. După dărâmarea Paraclisului Domniței Anastasia, Ștefan(ache) Popescu este adus de Iancu Manu la Biserica Bradu-Boteanu din strada Clemenței, unde va cânta până în anul 1858, când, prin Ordinul nr. 3797 din 16 decembrie 1858, este numit profesor de muzică la școala din cadrul Bisericii „Sf. Constantin” de pe podul de pământ, unde ocupă și locul de protopsalt. De la Biserica „Sf. Constantin” este transferat la Biserica Colțea de către Costake Șuțu, unde va profesa în calitate de prim-cântăreț timp de patru ani. De aici se va muta la Biserica „Sfinților Apostoli” din Dudescu, pentru ca în final să ocupe postul de protopsalt la Biserica Sf. Ionică-Moldoveni, unde va rămâne până la sfârșitul vieții, fiind foarte apreciat de cele mai mari familii boierești, care cu deosebită evlavie ascultau frumoasele sale cântări ce împodobeau serviciul liturgic.

Profesor la seminariile teologice din Bucureşti

Însă Ștefan Popescu nu s-a axat doar pe cântarea de la strană, ci cu mult zel a împlinit și o bogată activitate educațională. Astfel, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a fost numit prin Decretul nr. 1438 din anul 1864 ca profesor de muzică bisericească la Seminarul Central din București până în anul 1890, iar prin Ordinul nr. 4583 din 1866 a fost numit de către Ministerul Cultelor, alături de Ion Cart și Flechtenmacher, în comisia de examinare a celor care doreau să ocupe un post de cân­tăreț sau dirijor de cor. De asemenea, prin adresa cu nr. 11969 din 1866 a fost rugat de Ministerul Cultelor și Instruc­țiunii Publice să predea gratuit muzică bisericească elevilor bursieri din Macedonia. Tot în mod gratuit a predat muzica bisericească și la Școala normală de învățători a Societății pentru învățătura poporului român, așa cum arată Certificatul cu nr. 91 din 1874, eliberat de conducerea acesteia. În anul 1880 a fost numit profesor de muzică bisericească și la Seminarul „Nifon Mitropolitul”, unde a predat până în anul 1893, când a ieșit la pensie. Ca roade ale zelului său de profesor îi putem aminti pe arhiereul Evghenie Humulescu, arhiereul Nifon Ploieșteanul, pr. C. Popescu, profesor de psaltică la Academia de Muzică, Ion Popescu-Pasărea, compozitor și profesor de muzică bisericească la cele două seminarii din Capitală, și pr. George Gibescu, profesor de muzică și de religie la diferite licee, dar și slujitor la Biserica „Domnița Bălașa”.

Compozitor şi scriitor de cărţi de muzică pentru psalţii din biserici

În calitate de compozitor, Ștefan Popescu s-a preocupat cu traducerea și prelucrarea diferitelor cântări bisericești din limba greacă, precum și realizarea de noi compoziții în genul și după gustul de cântare al poporului român. Preasfinţitul Nifon Ploieș­teanul nota că munca asiduă a acestuia nu era întreruptă nici de boli și nici de vârsta sa înaintată. Operele sale principale sunt următoarele: Culegeri de cântări bisericești  (1860), Prohodul Domnului  (1862), Manual de muzică bisericească (1875), Anastasimatarul practico-teoretic prescurtat (manuscris) și Colecțiune de imnuri școlare compuse și scrise pe notațiunea muzicii orientale... cu un adaos după diferiți alți autori (1900). Felul în care Ștefan Popescu și-a scris compozițiile se apropie foarte mult de cel al lui Macarie protopsaltul, adică pe un ton liniștit și duios, cu o pronun­țată notă de românism. Totodată, el are meritul de a fi introdus în cântările bisericești tactul îndoit. Ca notație, acesta se aseamănă cu cel irmologic, însă se adaugă două puncte după gorgon. Se bate ritmul cântând primul caracter muzical atunci când mâna este jos și pe cel de-al doilea caracter atunci când se ridică mâna, ca și cum caracterul al doilea ar avea gorgon. Acest tact are avantajul că, pe de o parte, dă cântării un ritm mai alert, astfel că unele melodii nu mai sunt executate tărăgănat, iar pe de altă parte, o simplifică și dă mai multă valoare accentelor din cuvintele de sub note. Un merit deosebit îl are în lupta dusă pentru conservarea muzicii bisericești tradi­ționale, căci, la fel ca un dar dumnezeiesc, a trăit într-o perioadă de criză a acesteia. După înfiin­țarea Conservatorului de muzică occidentală în 1864, s-a început înlocuirea, pe motivul uniformizării, dar și a faptului că neumele erau catalogate drept hieroglife, a scrierii muzicii psaltice cu notația liniară a sistemului occidental. În acest sens, Ștefan Popescu studiază notația liniară, încearcă să facă o transpunere a neumelor psaltice folosindu-se de noul sistem muzical, însă a ajuns la convingerea că este imposibilă o astfel de acțiu­ne, întrucât nu există cores­pondențe destule între caracterele celor două tipuri de muzică. Astfel, el ajunge la concluzia că schimbarea scrierii neumatice va duce la sfârșitul muzicii psaltice tradi­ționale, așa cum s-a întâmplat în Rusia și în Transilvania.