O viață în strana bisericii de lemn din Rădășeni

În sat i se spunea „Domnul Miron” și era respectat ca un învățător. Hărăzit cu o inteligență vie, dornic de cunoaștere, a făcut din meseria de cântăreț bisericesc misiunea propriei vieți. A traversat încrâncenatul veac 20 trăindu-i toate cumpenele. Credința, vrednicia și lumina cărților i-au dat putere să răzbească. Un destin care merită cunoscut.

În 1912, când Casandra Miron din Buciumeni-Oprișeni dădea naștere unicului său fecior, Vasile, omenirea încă stăruia în liniștea începutului de secol. Războiul cel mare avea să vină patru ani mai târziu, tulburând rânduiala lumii, devastând țări, aducând moarte, molime și sărăcie. Au fost ani grei, pe care mama, rămasă văduvă cu patru copii, a trebuit să-i ia singură în piept. Rămas orfan de tată de la numai 2 ani, Vasile a iubit cartea și și-a dorit să ajungă învățător. Avea însă doar 11 ani la absolvirea școlii din sat, iar vârsta cerută pentru admiterea la Școala Normală din Fălticeni, din apropiere, era de 12 ani. A fost momentul în care drumul avea să i se schimbe. „Văzând că rămân acasă, m-am lipit de biserică. Am început să iau lecții de slavă veche de la un dascăl de la Oprișeni și de gramatica psaltichiei. Și am început să învăț câte ceva din fiecare, pentru că îmi plăcea. Peste vreo doi ani, vine un văr de-al meu de la Baia, care era stareț la Schitul Tarcău, în județul Neamț, și avea nevoie de un băiat ca mine. Și zice către mama: «Mătușă Casandră, dă-mi băiatul mie, că îl voi da la școală mai departe. Era prin februarie 1925”, avea să povestească Vasile Miron, în jurnalul „Din firul vieții mele”, pe care l-a scris de mână, în 2006. A plecat, așadar, alături de călugărul Evloghie, la Schitul Tarcău, unde a stat doi ani, învățând cântările și tipicul slujbelor, iar starețul l-a dat la Școala de cântăreți bisericești din Piatra Neamț. Acolo, dragostea lui pentru carte s-a manifestat plenar, sub oblăduirea unor profesori renumiți în Moldova acelor vremi, precum preotul și folcloristul Constantin Matasă, fondatorul Muzeului de Istorie și Arheologie din Piatra Neamț. „Tata stătea în gazdă la Mănăstirea Bistrița și făcea naveta la școală cu bicicleta, șapte kilometri”, povestește Maria Axinte, fiica cea mare a lui Vasile Miron.

Fiind foarte silitor, a absolvit școala în trei ani în loc de patru (1927-1930), trăgându-se apoi spre locurile natale, cu gândul de a ocupa un post de cântăreț bisericesc. A funcționat mai întâi ca dascăl de cimitir acasă, la Oprișeni, un an, apoi alți cinci ani a fost cântăreț în satul Ciumulești (localitatea Vadu Moldovei de astăzi, n.r.), la 16 kilometri distanță de Fălticeni. În 1936 s-a transferat la Rădășeni (sat învecinat al Oprișenilor), într-o parohie nouă, înființată în jurul bisericii de lemn ridicate de Tomșa-Vodă, la 1611. Aici a servit comunitatea alături de parohul Emanoil Manoliu și de dascălul Vasile Balan, absolvent, și el, al Școlii de cântăreți de la Iași. Din acest punct avea să se depene povestea vocației dascălului Vasile Miron, căci Rădășenii i-au devenit casă, iar bisericuța închinată sfinților Mercurie și Ecaterina, locul în care a slujit vreme de 72 de ani.

Un dascăl luminat

S-a căsătorit în 1942, dar bucuria familiei întemeiate în vreme de război nu a ținut mult. Soția, Ana, avea să moară de tifos, în timpul refugiului la Arad. Întors din concentrare, Vasile Miron a înmormântat-o acolo și a revenit, mai mult pe jos, că „trenurile erau pline de ruși”, la Rădășeni. S-a recăsătorit în 1945, cu Elena, văduvă de război, și au avut cinci copii. Unul dintre băieți s-a prăpădit la opt luni. Pe ceilalți patru i-a crescut ca pe lumina ochilor, chiar dacă vremurile erau potrivnice și greutățile nu se mai sfârșeau. Și-a dorit ca ei să reușească mai mult decât a putut el. „Țin minte că tata pleca în cărăușie, să vândă merele din livadă (Rădășenii sunt un bazin pomicol important, n.r.). Noi eram la facultate și aveam nevoie de cărți. Când pleca, tata ne punea întotdeauna să facem o listă cu cărțile care ne trebuiau, și el, după ce vindea merele, se oprea la o librărie și ni le cumpăra. Știa toți clasicii din literatura română. Pe Sadoveanu l-a citit din scoarță-n scoarță, pe Creangă la fel. Mai întâi citea el cărțile pe care ni le cumpăra nouă. Iarna îi plăcea să citească «Baltagul»”, povestește Maria Axinte.

Pentru citit a avut o dragoste care nu s-a sfârșit niciodată. Ca o prelungire a visului său din tinerețe de a face școală. Din documentele personale, scrisul corect, caligrafic, trădează un spirit pătruns de o vie curiozitate intelectuală. Un autodidact. „Mic la stat, mare la sfat”, cum îl caracterizează, succint, fiul Grigore Miron.

Arhiva familiei îl păstrează așa cum a rămas în amintirea tuturor - luminos, harnic, drept, devotat bisericii și familiei. Imaginile merg pe firul vieții, întocmai ca în jurnalul pe care l-a scris. Într-o fotografie ni se înfățișează foarte tânăr, îmbrăcat în costum național, ținând de coarne bicicleta cu care făcea naveta la Ciu­mulești, să-și împlinească datoria de cântăreț. În alta îl zărim pe treptele Mitropoliei din Iași, în iunie 1936, la Congresul cântăreților bisericești. Portretele surprind un chip senin, ținuta corectă și cu pieptănătura îngrijită. Fotografiile ni-l arată apoi în plină putere a vârstei, fie alături de preotul Manoliu și de membrii corului pe care-l conducea, fie pe o băncuță din curtea casei, alături de socri, copii și nepoți, într-o succesiune de generații. Din altele îl aflăm în strana bisericii sau înconjurat de sătenii din Rădășeni și de părintele Constantin Rotar, cu diverse prilejuri. „O viață de om așa cum a fost”, ar fi spus Iorga. O viață de om cum rar vor mai fi, am spune noi azi.

„L-am prins pe domnul Miron din 1990, de când am venit paroh aici, până în 2014. Era atât de dedicat și știa atât de bine rânduielile, încât era ca un preot de rezervă. Era un om foarte plăcut. El niciodată nu spunea nu, orice ar fi fost de făcut. Se completa de minune cu celălalt venerabil dascăl, Vasile Balan. «Vasile, ai auzit ce-a spus părintele? Trecem la treabă», asta era vorba lui. Nu știu dacă alte parohii din zonă au mai avut încadrați doi dascăli și amândoi cu școală. Domnul Miron cunoștea muzica psaltică, citea și muzica liniară. La biserică avem un anastasimatar (carte care cuprinde cântări bisericești de la slujbele zilelor de duminică, n.r.) scris de dumnealui de mână, cap-coadă, pe toate cele opt glasuri. Nu erau cărți mai demult și el transcria. De asemenea, citea bine în slavonă - cărțile de slujbă, mineiele, ceaslovul. A avut și ucenici care s-au format pe lângă el. Cei doi dascăli veneau la biserică înainte să ajungă preotul și citeau toate canoanele, ca la mănăstire. Cântau frumos amândoi și erau foarte respectați, ca niște intelectuali ai satului. Ei au fost născuți pentru așa ceva, ca sportivii de performanță. Au fost un fel de campioni pentru biserica noastră”, rememorează părintele Constantin Rotar, fost paroh al Bisericii „Sfinții Mercurie și Ecaterina” din Rădășeni.

„Pe primul plan era biserica”

Toți cei patru copii ai familiei Miron au făcut studii universitare - doi au devenit profesori, iar doi economiști. Au răsplătit, prin carierele lor, eforturile tatălui, iar el și-a văzut împlinit, prin ei, visul de a face școală. „Ne-a iubit pe toți, dar, în același timp, ne și cerea să învățăm; era drept. Era foarte atașat de biserică; a fost ctitor la numeroase lăcașuri din zonă. Noi știam că pe primul plan era biserica. Pentru că acolo era menirea lui”, spune fiica cea mare.

De altfel, istoria ultimului veac al bisericuței de lemn de la Rădășeni se suprapune cu perioada în care Vasile Miron a slujit aici. A pus umărul la repararea acesteia, în 1938, alături de părintele Manoliu și de săteni, a abordat cu har, cu rigoare și cu știință cântările bisericești și a condus un cor care a impresionat prin virtuozitate. „În 1952, a fost «deportat» la Rădășeni Mihai Popovici, dirijor de cor la Episcopia de Bălți, din Basarabia. S-a atașat repede de biserică și a organizat un cor pe patru voci, bucuria tatălui nostru, căruia i se părea că e într-o instituție cum e opera, așa de frumoase erau cântările. După doi ani, Mihai Popovici a plecat, iar tata a condus acest cor timp de 30 de ani. Erau chemați peste tot. La hramul Mănăstirii «Sfântul Ioan cel Nou» de la Suceava erau invitați în fiecare an”, își amintește Maria Axinte.

„Aveam cam 5 ani și jumătate când tata a venit preot aici, la Rădășeni. Dar mi-l amintesc bine pe domnul Miron, era ca un bunel. Și țin minte că tot timpul mă lua la strană și mă îndemna să citesc și eu. Era o plăcere, mai ales să urmăresc notarea psaltică, pe care nu o înțele­geam, că eram mic, dar eram fascinat de felul în care cânta și urmărea cu degetul pe carte, ca să nu sară melodia. După ce a murit, un an nimeni nu a mai stat în strana lui, din respect. A fost o formă de doliu, pe care satul a înțeles să i-l poarte. Acum este mai mult ca oricând nevoie de oameni de calitate, devotați bisericii, așa cum a fost dumnealui”, completează și părintele Georgian Rotar, actualul paroh al Bisericii „Sfinții Mercurie și Ecaterina”.

Cel mai dur episod al vieții

Vasile Miron a fost dăruit cu viață lungă, trăind 102 ani (3 iunie 1912 - 7 noiembrie 2014). A traversat și vremuri bune, și vremuri tulburi. A fost harnic și chibzuit, făcând sacrificii mari pentru fiecare petic de pământ, pentru fiecare vită din bătătură. Știa că numai așa va reuși să-și țină copiii în școli. În crunții ani de început ai comunismului, când în toată țara se făceau arestări pe motive absurde, pentru a distruge fibra sănătoasă a satelor, a fost condamnat la trei ani de închisoare, fiind considerat chiabur și „dușman al poporului”. „După război, viața de familie părea că intră într-o direcție normală - tata cânta la biserică, muncea la câmp, ne creștea pe noi. Cei de la Primărie au vrut să-l coopteze, să lase biserica, dar el nu a vrut. Într-o duminică, în 17 august 1952, o zi de tristă aducere aminte pentru tata și pentru noi, a venit un jandarm și i-a chemat la Primărie pe el și pe bunicul (socrul tatei), să dea o declarație. Nu s-au mai întors de acolo. Au fost închiși la Tâmpești-Fălticeni, apoi condamnați la închisoare și muncă forțată la Canal. Au fost eliberați după șase luni”, povestește Maria Axinte.

S-a întors în sat marcat de suferință, de efort și de câți morți văzuse. A purtat trauma aceasta pentru tot restul vieții, dar, blând și senin cum era, nu s-a plâns niciodată. S-au rostogolit, pe rând, alte vremuri grele - impunerea cotelor, colectivizarea. A trăit însă și momentul în care, după Revoluția din 1989, s-a putut bucura din nou de pământul pentru care făcuse închisoare.