Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Patriarhului Iustin Moisescu, întru nemurire

Patriarhului Iustin Moisescu, întru nemurire

S-au împlinit 41 de ani de la întronizarea celui de-al patrulea Patriarh al României, Iustin Moisescu. Primii doi patriarhi, Miron Cristea, respectiv Nicodim Munteanu, păstoriseră în condiţii aparent normale. Şi spun aparent, deoarece normalitatea politică se sfârşea în România în ultimul an de patriarhat al lui Miron Cristea, odată cu instaurarea dictaturii carliste. Patriarhul Iustin a creat o tipologie arhierească şi stăreţească după chipul şi exigenţele sale. În termeni laici, demersul acesta poartă numele de şcoală. El s-a continuat astfel prin oamenii pe care i-a ales, îndrumat şi promovat. Oameni care i-au perpetuat stilul inconfundabil. Adică acel aliaj de eleganţă organică, râvnă şi simţ al datoriei.

Anul 1940 a fost pentru România unul dezastruos. Atunci au avut loc momentele tragice ale cedării Basarabiei, Ardealului de Nord şi Cadrilaterul, apoi, în 1941, ţara noastră a fost constrânsă de împrejurări să intre într-un război păgubitor la sfârşitul căruia începeau răsădirea brutală şi, din 1948, instaurarea comunismului. Aşa încât chiar şi perioada Patriarhului Nicodim (1939-1948) a fost una dramatică. Sfârşitul vieţii sale, la vârsta de 84 de ani, coincidea cu declanşarea sălbatică a represiunii ateiste. Atunci s-a urcat în scaun Justinian Marina, care, aşa cum se ştie, a fost patriarhul providenţial pentru Biserica noastră.

Ca şi la trecerea spre Domnul a patriarhilor Miron (1939 fiind anul declanşării celui de-al doilea război mondial) şi Nicodim (în 1948, România intra „oficial” în sfera de influenţă şi chiar de ocupaţie a Moscovei), moartea Patriarhului Justinian a fost precedată de „semne” istorice. Ele ne arată că în 1977 se sfârşea o perioadă de relaxare politică, sau de „dezgheţ”, ca să folosim un termen consacrat, atât pentru ţară, cât şi pentru Biserică, răstimp ­inaugurat în anul 1964, când închisorile au fost golite de toţi deţinuţii politici.

„Am 67 de ani. N-ar mai fi cazul să plec din Moldova. Sunt deja bătrân!”

Un punct important în anul 1977, după evenimentul tragic din 4 martie, a fost alegerea și întronizarea Mitropolitului Moldovei și Sucevei, Iustin Moisescu, drept cel de-al patrulea Întâi­stătător al Bisericii Ortodoxe Române.

Pe vremea vacanţei patriarhale de la finele lunii martie şi până la jumătatea lunii iunie a anului 1977, aveau să se întâmple câteva lucruri incomode pentru locţiitorul de patriarh.

În vizorul conducerii de stat era, cu precădere, Mitropolitul Antonie de la Sibiu. Se făceau presiuni pentru el. Era un candidat de performanţă. Era şi pregătit. Avea şi talent scriitoricesc, chiar dacă unii îi mai trăgeau câte o tunsură cu sapa. Deh... simpatii şi antipatii.

Mitropolitul Iustin Moisescu, marele teolog şi tălmăcitor al Noului Testament, cărturar neîntrecut, pedagog iscusit şi profesor de o mare ţinută academică, nu era prea bucuros să mai plece din Moldova.

Deseori repeta, cu regrete pentru plecare şi fără bucurie de avansare: „Mda! Am 67 de ani. N-ar mai fi cazul să plec din Moldova. Sunt deja bătrân. N-are rost să mai iau lucrurile de la capăt. Aici am pus totul la punct!”

Cei care îl auzeau se repezeau de îndată cu îndemnuri şi felicitări, deja văzându-l pe Iustin Moisescu Patriarhul incontestabil al Bisericii străbune.

La înmormântarea Patriarhului Justinian a ţinut o cuvântare magistrală. Nu se credea ca Iustin să-i facă un elogiu drept şi plin de farmec academic, chiar dacă în viaţă nu fusese întotdeauna de acord cu modul de a conduce treburile bisericeşti. De multe ori aveau puncte de vedere diferite. Patriarhul Justinian a ştiut să încaseze cu înţelepciune toate adversităţile. Când cineva se plângea că are greutăţi, el le răspundea, invariabil: „Eu înghit în fiecare zi balauri! Mai înghite şi dumneata câte o şopârlă!” Personal, cred că e o minune faptul că Patriarhul Justinian a rezistat aproape 30 de ani pe o redută cu foc continuu.

Pe faţa Patriarhului locţiitor Iustin Moisescu se aşternuse o undă de regret, când vedea pe înaintaşul său întins pe catafalc şi dormind acum, fără grijă. În faţa acestei stări păleau toate înălţimile, frumuseţile, parfumurile, orgoliile lumeşti şi chiar lacrimile sincere ale cinului monahal, mirean şi ale bunilor creştini care au inimă adânc simţitoare.

Alegătorii au pus în fruntea Bisericii pe Iustin Moisescu, harnicul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Şi la întronizare a ţinut un discurs-program care vorbea despre superba sa pregătire cărturărească.

Acolo unde participa, cuvântul său exprima maximă competență

Mi-e imposibil să trec cu vederea un detaliu definitoriu pentru Patriarhul Iustin Moisescu. Sosise în vizită oficială în România Konstantin Karamanlis, preşedinte al Greciei vreme de două legislaturi şi covârşitoare personalitate politică, cel care a reinstaurat democraţia în ţara sa, în 1974, după regimul de dictatură militară. La sfârşitul dialogului cu Patriarhul Iustin, Konstantin Karamanlis i-a spus: „Aşa ar trebui să vorbim noi greceşte - cum vorbeşte Preafericirea Voastră!”

Tot aşa a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la toate consiliile şi comitetele mondiale, creştine şi interreligioase timp de aproape un sfert de veac. Pe acolo, prin străinătăţi, la congrese şi alte întruniri, cuvântul său era hotărâtor şi definitiv. Nimeni nu mai îndrăznea să adauge un cuvânt, o virgulă sau un punct.

Cea mai mare durere a lui a fost dărâmarea Bisericii Enei din Bucureşti, din martie 1977. N-a putut face nimic. O grindă mare de beton, ridicată de o macara la o înălţime oarecare şi slobozită cu bună ştiinţă, a distrus biserica cea veche.

În cei nouă ani de patriarhat va avea durerea mărită prin dărâmarea bisericilor din Bucureştiul supus unei modernizări forţate şi translarea altora după blocuri, că aşa porunceau Ceauşescu și soția sa, Elena.

Îl durea ceea ce vedea că se întâmplă în țară

După prima îmbolnăvire de rinichi, a doua oară Patriarhul Iustin a fost internat la Spitalul Elias, despre care unii spuneau că, dacă intri acolo, nu mai ieşi decât cu picioarele înainte. M-am speriat de vorbele acestea. Am transmis Patriarhului să părăsească imediat spitalul şi să se interneze la Carol Davila, spital care se ocupă de tratarea celor bolnavi de rinichi.

S-a mutat acolo. Se vorbeau tot felul de lucruri. Ba că un rinichi nu funcţionează, ba că amândoi trebuie operaţi. Se zvonea că Patriarhul este în mare primejdie cu sănătatea. Că ar muri chiar!

După o spitalizare de câteva săptămâni, Patriarhul a venit acasă. Am avut marea bucurie să stea vreo trei săptămâni. Atunci am vorbit despre toate.

„Faceţi mai repede Pastorala de Paşti. Doresc s-o scriu la maşină. Când mergeţi la Bucureşti, să fie gata”, îi spuneam repetat, când stăteam la masă, mai ales. „Mda! Pastorala! E un lucru greu, băiete...”

Patriarhul Iustin nu a păstorit în vremuri ușoare. Îl durea ceea ce vedea că se întâmplă în țară și chiar spunea: „Copiii de la şcoală nu au caiete. N-au cu ce se încălţa. N-au ce mânca. I-au umplut râia şi păduchii. Cine a mai văzut una ca asta? N-au săpun să se spele. Şi ei (Ceaușeștii) nu se mai satură de laude. Sunt nişte mincinoşi...”

Tonul Patriarhului căpăta nuanţe de vehemenţă. La o întrevedere cu Ceauşescu i le-a spus pe toate, punctual. De atunci nu l-a mai primit în nici o audienţă, oricât s-a insistat, pentru rezolvarea finanţării preoţilor parohi din Europa şi America. În urma acelei audienţe-scandal, Iustin s-a şi îmbolnăvit şi a fost dus la spital, iar la următoarea internare a şi murit. Sunt episoade emoţionante. Pe câteva le-am redat aici, în memoria marelui Patriarh Iustin Moisescu.