Prefigurări ale Tainei Sfântului Maslu

Dacă în cazul majorităţii Sfintelor Taine există o serie de elemente din perioada vetero-testamentară care pot fi considerate ca prefigurări, în cazul Tainei Maslului există foarte puţine. Ştim că uleiul era utilizat atât în iudaism, cât şi în cadrul comunităţilor păgâne, în scopuri medicinale. Există însă puţine informaţii care să îi atribuie o funcţie miraculoasă.

Cu toate acestea, panorama bolilor ne edifică asupra anumitor aspecte care apar în cadrul Tainei Maslului încă de la început şi de ce a fost utilizat tocmai untdelemnul ca materie primă a acestui act liturgic.

Ritualurile religioase de vindecare în lumea greco-romană

Încă din vechime, uleiul a fost considerat nu doar un simplu element alimentar, ci şi un bun medicament. Ne aducem aminte de faptul că bunul samaritean i-a turnat peste răni untdelemn şi vin omului căzut între tâlhari. În general, uleiul asigura o regenerare a locului vătămat. În mod sigur însă, uleiul nu a fost utilizat numai pentru funcţiile sale medicinale în momentul în care au început să apară diverse ritualuri în care a fost implicat. Walter H. Cuenin este ferm convins că ritualurile religioase care utilizau uleiul pentru a oferi vindecare sau o anumită putere (cum sunt spre exemplu ungerile profeţilor sau regilor, precum şi sfinţirea anumitor obiecte cultice) predatează chiar şi perioada iudaică. "Existenţa unui ritual pentru ungerea persoanelor bolnave nu mai devine surprinzătoare atunci când ne gândim că rădăcinile credinţei creştine se află în tradiţia iudaică. Utilizarea uleiului pentru ungere este atestată de Scripturile Vechi-Testamentare. Punerea mâinilor şi ritualurile de rugăciune în vederea obţinerii vindecării reprezentau un element comun în istoria palestiniană. La fel ca şi la celelalte tradiţii liturgice ale creştinismului, nu observăm crearea unor forme cu totul noi. Iisus şi ucenicii Săi mai degrabă au preluat lucrurile cu care erau familiarizaţi şi au oferit tradiţiei respective de rugăciune un înţeles nou în concordanţă cu termenii propriei credinţe. De fapt, tradiţia unui ritual care implica şutilizareaţ uleiului şi a ungerii cu el probabil predatează iudaismul. Se pare că aceste tradiţii erau deja adânc înrădăcinate în lumea mediteraneeană şi reflectau probabil atât dorinţa umană benefică după ritualuri de vindecare, cât şi locul semnificativ pe care uleiul de măsline îl are în viaţa regiunii respective" ("History of Anoiting and Healing in the Church", în: Alternative Futures for Worship, Peter E. Fink şed.ţ, vol. VII: Anoiting of the Sick, Liturgical Press, Collegeville, 1987 pp. 65-66). Aşadar, lumea greco-romană utiliza uleiul de măsline în cadrul unor ritualuri de vindecare. În ce constau însă aceste ritualuri este greu de precizat. Lipsa izvoarelor în această privinţă este una greu de remontat. Putem afirma că exista în mod clar o ungere ritualică a rănilor sau membrelor persoanei bolnave însoţită de o rugăciune. Acest aspect se reia şi în tradiţia iudaică, chiar dacă în Vechiul Testament, aşa cum vom observa, ungerea ritualică avea mai multe scopuri.

Utilizarea uleiului în scop ritualic în lumea iudaică

Ambroise Verheul precizează în ordine următoarele situaţii în care era utilizat uleiul în lumea iudaică: încoronarea unui rege, numirea unui preot sau a unui profet, sfinţirea obiectelor utilizate în cult, tratarea rănilor şi vindecarea unei persoane bolnave ("The Paschal Character of the Sacrament of the Sick", în: Temple of the Holy Spirit: Sickness and Death of the Christian in the Liturgy, translated by Matthew J. OâConnell, Pueblo Publishing Company, New York, 1983, p. 250). Este interesant că tradiţia creştină a păstrat aproape toate aceste utilizări ale untdelemnului legându-le de diverse acte liturgice. Astfel, încoronarea regelui a fost însoţită timp de multe secole de o ungere rituală. Chiar şi hirotonia a fost însoţită în anumite zone de o astfel de ungere ritualică, deşi mărturiile sunt extrem de rare în această direcţie. Sfinţirea obiectelor de cult, a lăcaşurilor de cult sau a anumitor locaţii personale cuprinde încă în anumite situaţii o ungere cu untdelemn sfinţit (cum se petrece atunci când o persoană se mută într-o casă nouă sau la sfinţirea unei noi biserici). Cât despre tratarea rănilor, lucrul acesta este atestat, aşa cum afirmam mai sus, chiar de pilda samariteanului milostiv. În iudaism exista de asemenea obiceiul ca rabinii să ungă cu untdelemn persoanele bolnave sau să le aplice cataplasme care conţineau acest element. Există o serie de sfaturi în această privinţă în diverse tratate importante din Talmud. Un alt element important, însă, care aminteşte de Taina Sfântului Maslu şi care se regăseşte cu prisosinţă în ritualul liturgic al slujbei este constituit de legătura care există adesea între păcat şi boală.

Boala este întotdeauna o urmare a păcatului?

Din punctul de vedere al fariseilor, se pare că da. Fariseii, fiind cel mai riguros grup din întregul popor iudeu, afirmau adesea că păcatul este întotdeauna cauza primordială a bolii. Desigur, această opinie avea avantajele şi dezavantajele ei. Un avantaj era acela că persoana bolnavă îşi putea mărturisi păcatele totodată atunci când primea ungerea cu untdelemn sau cel puţin încerca să fie conştientă de ele şi să îşi dorească să nu le mai repete pe viitor. Un alt avantaj era constituit de eventuala teamă pe care un om proaspăt vindecat o putea avea faţă de eventualitatea repetării păcatului. Însă şi dezavantajele erau pe măsură. Primul mare dezavantaj era considerarea bolii drept o pedeapsă. Istoria creştină ne-a oferit însă nenumărate exemple în care bolile au avut nu un efect de pedepsire, ci unul de dobândire a unor răsplăţi cereşti, de creştere a răbdării sau de înţelegere mai profundă a suferinţei umane în general. Aşadar, boala nu trebuie privită întotdeauna ca o pedeapsă. Pe de altă parte, un alt mare dezavantaj era constituit de lipsa de consideraţie pastorală a fariseilor. Pe lângă faptul că o persoană era bolnavă, ei nu făceau nimic altceva decât să înceapă o discuţie cazuistică legată de eventualele păcate care ar fi putut să genereze acest lucru. Evident că acest aspect îi provoca persoanei bolnave o stare mult mai rea, împingând-o spre deznădejde. Putem să ne amintim aici de "prietenii" lui Iov, care, deşi aveau în faţa ochilor un om extrem de afectat, tot încercau să identifice păcatele lui. Putem spune că Taina Sfântului Maslu realizează în acelaşi timp patru lucruri pozitive. În primul rând, chiar dacă recunoaşte prin rugăciunile incluse în ritual că boala este şi un efect al păcatului, ea nu împinge bolnavul la deznădejde. Din contră, îi pune la îndemână Taina Pocăinţei, astfel încât să nu se simtă singur şi covârşit din cauza erorilor săvârşite. Pe de altă parte, preoţii Bisericii nu pornesc niciodată cu gândul că boala este un element absolut negativ. Ea poate avea un rol mult mai pozitiv în viaţa omului decât sănătatea. Îl poate trezi la realitate. De aceea, Taina Maslului nu garantează niciodată în mod automat şi magic sănătatea fizică, dar nici nu oferă iertarea păcatelor în locul Tainei Pocăinţei. Rolul ei esenţial este acela de a oferi mângâiere persoanei bolnave, de a-i arăta că nu este singură în faţa propriilor păcate, a suferinţei, a durerii. De aceea, este bine ca Maslul să aibă loc în comunitate, pentru ca bolnavul să înţeleagă că, dacă păcatul ne separă de ceilalţi, pocăinţa ne uneşte din nou cu ei...