Problema arhetipului

Vechea istoriografie şi cercetare simbolică, reprezentată de A. Hort, A. E. Burn şi A. von Harnack, a acceptat că Crezul niceean nu este nimic altceva decât crezul local din Cezareea Palestinei, revizuit de o comisie sinodală, care a adăugat termenul omoousios, iar mai apoi a realizat şi alte modificări în text.

Analiza comparativă a celor două Crezuri (cel din Cezareea, prescurtat CAES, şi cel de la Niceea, prescurtat N) arată deosebiri fundamentale între cele două simboluri, care nu pot fi argumentate doar prin adăugirea unor expresii antiariene în textul provenit din Cezareea. Analiza textuală amănunţită a lui John. N.D. Kelly a demonstrat că, chiar dacă eliminăm toate adăugirile antiariene din N, în articolul dedicat Fiului, "N se descoperă a fi străin de CAES" (John N.D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse..., p. 219. Cf. F. J. Badcock, The History of the Creeds, Second Edition, London, 1938, pp. 180-181). Cercetările realizate de H. Lietzmann au condus, de asemenea, la concluzia că CEAS nu a stat la baza redactării N, ci un simbol de origine ierusalimitană sau antiohiană, astăzi pierdut, fără să se poată preciza care este acela.

Ipoteze

Hans von Campenhausen a abordat în 1976, într-un studiu considerat azi de referinţă în cercetarea simbolică, problema Crezului lui Eusebiu de Cezareea şi a demonstrat că relatarea eusebiană este plină de lacune, imprecizii şi tendenţioasă, având ca scop apărarea sa în faţa zvonurilor ajunse la Cezareea cu privire la poziţia sa teologică. Concluzia ce poate fi trasă în urma evaluării crezului eusebian este aceea că la Niceea nu s-a folosit ca arhetip Crezul eusebian, ci sinodalii au preluat expresii din diverse reguli ale credinţei, pe care le-au ţesut în decretul sinodal cunoscut azi.

Această concepţie este asumată în momentul de faţă de majoritatea cercetătorilor apuseni contemporani. Pentru anatematismele prezente la sfârşitul Crezului, în opinia lui Christoph Markschies, sinodalii s-au folosit de expresii citite în cadrul sinodal din scrierile lui Arie, pe care le-au combătut efectiv.

Ceea ce trebuie subliniat cu privire la cele trei păreri exprimate prin argumente este faptul că toate reprezintă simple ipoteze. Date fiind noile consideraţii ale lui Liuve Westra, care a arătat că graniţa dintre crezurile interogative şi declarative nu poate fi trasată cu certitudine, este evident că vechile ipoteze de lucru (originea eusebiană sau cea orientală) nu pot fi desfiinţate atât de uşor, precum pare la prima vedere. Este posibil ca Părinţii de la Niceea să fi folosit Crezul lui Eusebiu, chiar înţeles ca un crez personal, aşa cum este posibil să fi folosit un alt crez de provenienţă ierusalimiteană. Noi nu cunoaştem azi toate consideraţiile ce au putut contribui la modificarea acestor arhetipuri, iar simpla demonstraţie că unele substantive, adjective, prepoziţii, conjuncţii sau verbe au fost modificate nu sunt după opinia noastră un argument definitiv împotriva folosirii acestora ca modele de lucru. Crezul de la Ierusalim, atestat atât de cert în jurul lui 350 de Sfântul Chiril, putea să fie foarte bine în uz şi în 325. Tradiţia Bisericii păstrează mereu ca normative texte confirmate de-a lungul a mai multor decenii. Tot la fel este posibil ca Crezul de la Niceea să fie un text născut din formule preluate din regulile de credinţă, aşa cum însuşi Hans von Campenhausen a arătat, dar numai dacă, citându-l chiar pe el, "interpretarea acestui text de către mine este corectă" (Hans Freiherr von Campenhausen, Das Bekenntnis Eusebs von Caesarea şNicea 325ţ, p. 139).

Dumnezeu Însuşi a îngăduit că până azi nu posedăm sursa sigură care să ne indice cu certitudine arhetipul folosit de sinodalii niceeni. Prin aceasta, originile celui mai important text dogmatic al Bisericii antice şi al Bisericii Ortodoxe rămân învăluite în mister. Singurul lucru de care nu putem să ne îndoim este adevărul cuprins în această formulă succintă a celei mai mari taine a istoriei şi a lumii, întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu Însuşi "pentru noi şi pentru a noastră mântuire".

Omoousios

Un al doilea aspect ce reiese din scrisoarea lui Eusebiu de Cezareea este acela că împăratul ar fi introdus conceptul deofiinţă () în simbolul de credinţă. După o relatare transmisă de Sfântul Ambrozie al Milanului, cel ce a introdus conceptul deofiinţă în discuţii a fost chiar Eusebiu de Nicomidia în scrisoarea prezentată şi respinsă de sinodali, unde el l-a folosit în mod negativ, respingându-l. O a treia variantă provine dintr-o relatare a Sfântului Atanasie cel Mare, din care reiese că el însuşi ar fi propus termenul, iar împăratul l-a acceptat, deşi şi posibilitatea unei provenienţe a termenului de la Osius de Cordoba, care l-ar fi transmis împăratului Constantin, nu este exclusă. Noile cercetări ale lui Jörg Ulrich au evidenţiat rolul mult mai mic jucat de Osius de Cordoba în redactarea şi receptarea Crezului niceean, decât se credea până în 1994. Trebuie din nefericire să ne mărginim la aceste ipoteze, având în vedere situaţia precară şi contradicţia izvoarelor ce relatează despre aceasta.

Pe lângă problematica legată de arhetipul folosit de sinodali pentru Crezul niceean, o altă discuţie se poartă în jurul autorului sau autorilor de fapt ai formulei finale. Cu alte cuvinte, cine dintre părinţi a propus una sau alta din formulele Crezului? Care a fost comitetul de redactare ce i-a dat forma finală? Sursele contemporane sau imediate sinodului prezintă şi în acest caz o situaţie neclară. Istoricul Filostorgius atribuie redactarea simbolului episcopilor Alexandru al Alexandriei şi lui Osius de Cordoba. Paternitatea lui Osius de Cordoba asupra formulei niceene este întărită chiar de Sfântul Atanasie cel Mare, fiind mai apoi reconfirmată de Hilarie de Poitiers în anii 357-358. Istoriografia apuseană mai veche a preluat această versiune, deoarece a dorit să afirme că autorul Crezului niceean este de fapt un occidental spaniol. Sfântul Vasile cel Mare atribuie în Scrisoarea 81, scrisă la începutul anului 371, formularea Crezului niceean preotului Hermogene, care a ajuns mai apoi episcop de Cezareea Capadociei. Este evident că nici în această privinţă nu putem afirma în mod definitiv cine este autorul sau cine sunt autorii simbolului. Cu toate acestea, se poate deduce faptul că toţi cei amintiţi ca autori au fost implicaţi alături de ceilalţi sinodali în elaborarea a ceva total nou, un text care a devenit în anii următori, piatră de poticnire pentru cei ce nu l-au înţeles, însă temelie a adevărului şi formulă creatoare de identitate pentru cei ce urmau a fi cinstiţi ca Sfinţi Părinţi ai Bisericii. (Va urma)