Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Recurs la puritatea copiilor sau o educaţie către Împărăţia cerurilor (II)

Recurs la puritatea copiilor sau o educaţie către Împărăţia cerurilor (II)

Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 22 Iun, 2020

În Teologia patristică, în ceea ce privește mai ales grija pentru formarea creștină a copiilor, strălucește Sfântul Ioan Gură de Aur prin mai multe referințe și al său cuvânt Despre slava deșartă și cum se cuvine să-și crească părinții copiii, unde sfântul îndeamnă cu stăruință: „Nu încetez a vă ruga cu lacrimi ca, înainte de toate celelalte, să dați copiilor voștri o bună educație. Dacă-ți iubești copilul, arat-o prin educația pe care i-o dai. […] Crește un atlet pentru Hristos și, fiind în lume, învață-l evlavia din fragedă vârstă”.

Prin astfel de sfaturi părintești și învățături inspirate, neafectate de trecerea veacurilor, s-a făcut un părinte duhovnicesc universal, un veghetor asupra tuturor copiilor și un aliat sfânt al educatorilor și părinților care înțeleg să-i nască și să-i crească pe fiii și fiicele lor lângă Hristos. 

Prin naștere, copiii vin pe lume, iar oamenii devin părinți. Astfel, între părinți și copii există o relație intercondițională. Fără naștere nu te poți numi părinte, iar fără părinți nu te poți naște. Copiii sunt datori să-i cinstească pe părinți, în primul rând ca pe o descendență ce coboară din Dumnezeu - Părintele tuturor. Așadar, cinstirea părinților trimite la cinstirea lui Dumnezeu. Nașterea deplină a copilului nu presupune numai chinurile nașterii propriu-zise, ci mai ales chinurile creșterii și ale educației, „până ce Hristos va lua chip” (Galateni 4, 19) în copil, și astfel părinții se vor putea numi cu adevărat părinți. „Dintre toate sfintele lucrări, educația religioasă e cea mai sfântă”, ne învață Sfântul Teofan Zăvorâtul. La rândul lor, copiii sunt ca o slavă a părinților (arhid. Ioan Caraza). Când în popor se spune că pentru copii mai ține Dumnezeu lumea, acesta e un adevăr teologic vechi de când lumea. După căderea protopărinților în păcatul neascultării, aceștia rămân să trăiască pentru că urmau să aibă copii (Facerea 3, 16). În con­dițiile postcădere, omul nu-și mai putea continua existența decât prin generații și generații de copii. Astfel, continuitatea normală a lumii în care trăim apare condiționată de copiii pe care îi naștem trupește și duhovnicește. Legat de aceasta, ne putem gândi și la trista existență a familiilor care împiedică nașterea pruncilor, aceasta fiind ca o stare de cădere individuală continuă și refuz al vieții sau al preoției biologice cu care a fost însărcinată femeia după cădere. Astfel, femeia, revocându-și misiunea de mamă, se neagă pe sine, pântecele ei se transformă în mormânt (Ieremia 20, 17) și, din purtătoare a vieții, se face purtătoare a morții.

Vocația de părinți a strămoșilor avea să însemne în lume două misiuni unite și distincte în același timp: Adam, ca bărbat, primea taina preoției duhovnicești, spre viața veșnică, iar Eva, ca femeie, taina nașterii spre viețuirea pe pământ. În acest chip se poate înțelege foarte limpede că bărbatul nu poate naște trupește, iar femeia nu poate fi preot, cele două lucrări putând fi împlinite în comuniune și numai în felul în care au fost rânduite de Dumnezeu. Fără mame nu se pot naște episcopi, preoți, iar fără taina preoției, omul nu se poate naște pentru Împărăția cerurilor. 

Copilul capătă chipul părinților. În familie, în ceea ce privește credința lui, părinții au un rol covârșitor, în special mama, care e foarte apropiată de copil. Sfântul Ioan Gură de Aur, cunoscând din proprie experiență ce înseamnă o mamă creștină, sfântă, ne-a lăsat cuvinte memorabile: „Dați-mi o generație de mame bune creștine și voi schimba fața lumii”. Aristotel spune chiar: „Toată educația depinde de mamă”. Istoria Bisericii Universale a consemnat Chipuri de mame creștine (Teodor M. Popescu), admirate atât de creștini, cât și de necreștini, unul dintre ei fiind celebrul profesor păgân Libanius, care făcea referire la Anthusa, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, prin cuvintele: „Ce femei admirabile sunt la creștini!” Devenirea Sfântului Vasile cel Mare, de asemenea, se datorează bunicii, mamei și surorii sale, femei creștine, numărate între sfintele Bisericii. Cuviosul Serafim de Sarov, la fel, a devenit unul dintre sfinții cunoscuți ai Ortodoxiei având temelia evlavioasei educații creștine zidite de buna lui mamă în vremea copilăriei. În țara noastră e cunoscută și foarte iubită Sfânta Mare Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș, despre a cărei viață nu se poate vorbi fără să se facă amintire de credincioasa ei mamă, care a crescut-o în iubirea de Dumnezeu și de aproapele, astfel încât, la numai 12 ani, copila Filofteia devenea martiră pentru filantropia ei.

Din toate acestea, se înțelege că ceea ce sădește mama în copil prin însăși renunțarea la ea rămâne tocmai ca o investiție veșnică, netrecătoare. Maica Magdalena de la Essex, educator creștin de excepție al zilelor noastre, care a moștenit testamentar de la Cuviosul Sofronie Saharov grija pentru catehizarea copiilor, spune atât de profund că „maternitatea este un exemplu de dragoste chenotică”.

„Acolo unde se cere un galben pentru ridicarea de orașe, castele, monumente, arsenale, dați o sută pentru creșterea și educația unui copil” (M. Luther). Ce se învață în copilărie, se înrădăcinează în suflet, iar ce este în suflet, nu se uită niciodată. Tocmai de aceea, copiii educați de timpuriu în duh creștin au o siguranță mult mai mare ca să ajungă „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 14). Deci, se poate spune că vocația principală a femeii creștine este aceea de mamă-creștină, dar și de maică-monahie, întrucât modelul ei desăvârșit este Maica Domnului, care a unit în ea atât nașterea, cât și fecioria (Christos Yannaras).

Dacă în privința ierarhiilor vieții, pe plan cultural-profesional, adulții sunt modelul copilului, în plan duhovnicesc, copilul este modelul adulților. „Nu pruncul trebuie să fie ca noi, ci noi trebuie să fim ca pruncii”, iar toată strădania pentru creșterea și educația copiilor consolidează propria noastră maturizare duhovnicească, noi înșine rămânând „atâta de creștini, câtă copilărie pură am reușit să păstrăm în noi până la sfârșitul vieții” (N. Crainic).

Citeşte mai multe despre:   copil