Relaţia dintre Biserică şi Stat și creștinismul social la Episcopul Vartolomeu Stănescu (II)

Articolul precedent despre creș­tinis­mul social la Episcopul Vartolomeu Stănescu a sintetizat și concepția ierarhului referitoare la relația dintre Stat și Biserică, evidențiind ecoul până astăzi al ideilor și preocupărilor sale teologice și sociale. Ideile promovate au atras atenția contemporanilor, a ierarhiei clericale, inclusiv a politicienilor.

Vartolomeu Stănescu așe­za, ca premisă a propunerilor sale de „autonomie”, faptul că prin legea din 1893, precum și prin cele următoare, „Statul nostru s-a crezut în drept să-și adâncească amestecul în Biserica lui privilegiată în întregime, rezervându-și pe lângă alegerea ierarhilor, dobândită deja de mai înainte, prin legea din 1872, atât pregătirea școlară și numirea întregului personal bisericesc, fie canonic, fie administrativ, cât și administrarea bunurilor, și sacre, și civile ale bisericii, cum și întreaga inițiativă de organizare și de îndrumare bisericească din biserica ortodoxă”; precum și că „amestecul acesta s-a adâncit și mai mult în ființa bisericii noastre, așa că pentru cazurile de mai sus, de multe ori nu s-a mai cunoscut nimic din competența și personalitatea bisericii, căreia cazurile acestea îi revin prin însăși originea și natura lor”. Această opinie definită drept un „caracter opresiv” al Statului în afacerile Bisericii este socotită de autor ca fiind împrumutată din modelul britanic, cu deosebirea că, dacă în cazul Bisericii Anglicane dă roade, la noi acestea sunt prea puțin vizibile. Acest model, arăta V. Stănescu, „a făcut un simplu serviciu public din religia lui privilegiată a țării /.../, iar din biserica privilegiată a țării o simplă instituție de stat, de natura instituțiilor sociale pe care el le poate crea și desființa prin legile lui”. O asemenea situație de regim juridic privilegiat are efecte negative în plan moral și asupra coeziunii comunitare, inclusiv în domeniul siguranței naționale, și trebuia schimbat.

În consecință, Episcopul Râmnicului-Noul Severin consideră că trebuia ales regimul libertății religioase, în competiție cu altele, cum ar fi cel al privilegierii, al tole­ranței și al concordatelor. În cadrul regimului liber­tății religioase se disting două forme: a libertății totale sau separației și a auto­nomiei bisericești sau a sepa­ra­ției parțiale - înaltul prelat arătând că între acestea două trebuie fă­cută o alegere fundamentală în ve­derea unui viitor al Bisericii Ortodoxe a României întregite în 1918. Invocând o serie de exemple istorice din evoluția Bisericii creștine, începând cu edictul împăratului Constantin cel Mare, din 313, care consacră principiul sepa­ra­ției totale, precum și din propria istorie națio­nală, care arăta că bisericile ortodoxe românești din ță­rile române au avut o indepen­dență lăuntrică, dar totodată și o relație specială cu statul, autorul conchide că această alegere trebuie să fie cea a „autonomiei bise­ricești”.

Între altele, Vartolomeu Stănescu solicita ca, în mod fundamental, să fie redat Bisericii Ortodoxe privilegiul autoadministrării, care implica inclusiv desființarea Casei Bisericii pe care el o condusese mai mulți ani, începând din 1912, fiind așadar în deplină cunoștință de cauză atunci când afirma că aceasta s-a dovedit inutilă. Ierarhul propunea o autonomie bisericească foarte largă, amestecul statului fiind stabilit prin reglementare reciprocă, în domeniile finan­țelor, învățământului și justi­ției biseri­cești. În elaborarea propriei concep­ții privind autonomia Bisericii Ortodoxe Române, Vartolomeu Stănescu a avut grijă să nu lezeze sensibilitatea și indepen­dența altor con­fesiuni naționale. Astfel, referindu-se la reprezentarea în Parla­mentul României, el afir­ma că nu are în vedere ca acest drept să fie acordat doar ortodoc­șilor, ci deopotrivă și „Bisericii Unite a fraților transilvăneni, căreia i se cuvine astfel de reprezentare, nu ca minoritate, dar ca făcând parte din masa națiunii ro­mâ­nești, care, prin dreptul pământului, și-a avut întotdeauna ierarhii ei în divanuri și în adunările țării, și care are /.../ atât putința, cât și datoria de a veghea la conservarea națională”.

Contribuțiile teoretice ale Episcopului Vartolomeu Stănescu la chestiunea creștinismului social nu s-au mărginit doar la cele mai sus înfăți­șate pe scurt, fragmentar, față de bogăția de idei înfățișată în lucrările sale apărute până la proclamarea Patriarhiei României. Ele au fost parte a marii dezbateri de idei referitoare la modul de organizare a țării întregite, care a avut loc în acea vreme, la care Biserica Ortodoxă Română nu a fost absentă, ci dimpotrivă, s-a eviden­țiat prin Episcopul Vartolomeu Stănescu, dar și prin alții, ca fiind în sincronicitate nu doar cu ideile noi, fundamentate știin­țific, vehiculate în civilizația creș­tină, dar și pe deplin responsabilă în ceea ce privește marile îndatoriri care îi reveneau în vastul proces al unificării statului în 1918. Con­tribuția Episcopului Vartolomeu Stănescu se așază la loc de frunte, indiferent care a fost evoluția lui ulterioară, nescutită de scăderi sau de abateri canonice determinate de slăbiciuni omenești.