Relaţia dintre Biserică şi Stat și creștinismul social la Episcopul Vartolomeu Stănescu

Vartolomeu Stănescu, Episcopul Râmnicului-Noul Severin, a avut deopotrivă cinstea, dar și marea responsabilitate de a da înfăți­șare potrivită legitimității importantului act referitor la organizarea bisericească a României unite integral după Primul Război Mondial. Această misiune nu i-a fost încredințată din întâmplare sau din motive ierarhice, ci în virtutea preocupărilor sale multiple privind suflul nou care străbătea Biserica greu încercată după Revoluția franceză de la 1789, care deschisese era despărțirii de stat, cât și a frământărilor uriașe prin care se desfășura procesul de acomodare a crești­nismului universal la noile cerințe sociale care se preconizau.

În acest articol, vom face o trecere în revistă a concepției Episcopului Vartolomeu Stănescu referitoare la relația dintre Stat și Biserică, evidențiind ideile ierarhului, care în unele privințe au depășit vremea sa, și măsura în care au ecou și astăzi. Subliniez însă că preocupările sale științifice, sociologice și filosofice sunt mult mai largi, întregind tabloul unui cleric intelectual de mare forță, a cărui operă începe să fie astăzi scoasă din uitare.

Vlădica de la Râmnicu Vâlcea studiase sociologia și dreptul la Paris și fusese elevul unuia dintre întemeietorii sociologiei ca știință, Émile Durkheim. În cursul studiilor pariziene a intrat în contact nu doar cu ideile expuse în cărțile celebre ale epocii privind originile creștinis­mului la sfârșitul Antichității și în perioada decăderii Imperiului Roman, dar a urmărit cu atenție dezbaterile de la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul celui următor din societatea europeană aflată în căutarea unui drum sigur între ideologii concurente care vor covârși continentul după sfârșitul Primului Război Mondial.

Episcopul Vartolomeu Stănescu era convins de faptul că Revoluțiile Franceză și Americană de la finele veacului al 18-lea impuseseră o altă relație între Stat și Biserică. Preluând ideea încetățenită că, în mod esențial, creștinismul se adresează individului, liber prin chiar natura sa și prin legătura directă cu Dumnezeu, el releva faptul că neconcor­danțele dintre individ și soci­etate au fost constante în creștinism, dar după Revoluțiile Americană și Franceză libertatea fiind considerabil lărgită și Biserica fiind, în consecință, nevoită să răspundă acestei noi realități. Anume, individul nu trebuie socotit liber doar moral, proclamat astfel de la începutul crești­nismului, ci și politic și juridic. Drepturile omului au fost consfințite și recunoscute și sub aceste aspecte, de unde a izvorât și obligația creștinis­mului de a se acomoda pentru a răspunde noilor împrejurări, anume de a-și asuma o latură socială de anvergură. Ideilor care încercau să arate că această componentă socială a creștinis­mului a fost prezentă încă de la începuturile creștinismului, el le răspunde ferm cu justețe probată de evoluțiile ulterioare: „Soco­tința aceasta nu poate fi adevărată pentru că, în afară de comunitățile întemeiate pe folosirea îndeobște a bunurilor mate­riale, de care se vorbește în Faptele Apostolilor și care fuseseră desființate chiar din timpul Sfinților Apostoli din cauza abuzurilor la care se dedase familia Anania și Safira și în afară de comunitățile monastice, Biserica nu a folosit alt mijloc de împăcare a trebuințelor materiale dintre oameni decât dreptatea și mila celor bogați către cei săraci și nicidecum sprijinul reciproc între ei al celor lipsiți și nevoiași, cum propune creștinismul social de astăzi”.

Nu se sfia să desprindă ide­ile rezultate din demersul întreprins, axat pe faptul că libertățile lărgite ale individului au căpătat consacrarea politică și juridică prin sistemul constituțional inaugurat de Revoluțiile Franceză și Americană și că Bise­rica trebuia să răspundă neapărat și pozitiv acestei evoluții. Episcopul ortodox scria lămurit pentru toți, înalți prelați sau politicieni: „Trebuie să înceapă creștinismul a se mai pogorî și din înălțimile abstracte, în care a trebuit să se suie în timpul clasic al formării dogmelor, ca, fără vătămare însă pentru învățământul dogmatic, să își cheltuiască energia mai mult în opere sociale, pentru scoaterea celor simpli și mulți din mizeriile morale și materiale, în care îi chinuiesc timpurile noastre de individualism”.

Ideile promovate au atras atenția contemporanilor, a ierarhiei clericale, inclusiv a politicienilor. Numit în noiembrie 1902 la conducerea Casei Bisericii, ierarhul a ținut un discurs în care și-a expus ideile privind implicarea socială a Ortodoxiei românești, mai ales că instituția respectivă era organ de control și distribuție a fondurilor și mijloacelor aflate la dispoziția Bisericii, inclusiv cele furnizate de stat. Deși afirma că statul a avut grijă, prin legi specifice domeniului bisericesc, să reglementeze domeniul de com­pe­tență al instituției, Vartolomeu Stănescu nu se sfia să susțină, încă de la instalarea sa, în discursul rostit în prezența ministrului, că „între ­înaltele scopuri urmărite de Biserică și între redusele mijloace de care dispune ea astăzi, există o prăpastie care ar deveni un dezastru dacă scopurile și mijloacele de astăzi ale Bisericii noastre nu s-ar lega cel puțin prin strânsă unitate de acțiune”.

Era, în fapt, o critică voalată, dar nu mai puțin vizibilă, că Biserica Ortodoxă Română nu beneficia din partea Statului de mijloacele necesare pentru a-și împlini rolul social, mai ales că averile sale îndestulătoare trecuseră în proprietatea publică, în 1863, fiind utilizate în interesul superior al edificării și consolidării noii structuri statale moderne a României. Pentru clericul teoretician, unitatea sufletească a națiunii și a Statului este rezultatul conjugat al acțiunii Bisericii, legii, al educației și al propășirii economice, arătând că, dintre toate, Biserica are rolul cel mai însemnat asupra mentalului național. Ea furnizează națiunii, prin preceptele morale și practicile rituale, „aluatul de unificare”, care a adunat comunitatea „în decursul secolelor într-o masă omogenă”.

Neîndoielnic, ceea ce a impus prezența lui Vartolomeu Stănescu ca raportor al Sfântului Sinod la dezbaterea în Senat a proiectului legii ridicării Mitropolitului Primat în Scaunul Patriarhal din februarie 1925 a fost implicarea sa profundă în dezbaterea purtată în acei ani asupra unificării administrative a Bisericilor românești din provinciile unite în 1918, precum și privind statutul pe care urma să-l aibă Biserica Ortodoxă în România unită. Înaltul ierarh publicase, în această privință, în anul 1919, lucrarea „Principiile pe care va avea să se întemeieze autonomia Bisericii Ortodoxe de Răsărit în Regatul Român” în care, pornind de la regimul juridic al legăturii dintre Stat și Biserică evidențiat istoric, atât în plan internați­onal, cât și național, aprecia drept cea mai potrivită poziție în viitor a Bisericii Ortodoxe Române ca fiind cea de „autonomie”. (va urma)