„Roagă-te pentru tine însuţi dacă ai dureri trupeşti...“

Epistola scrisă de Sfântul Apostol Iacov este cel mai important document scripturistic care oferă o mărturie asupra Tainei Sfântului Maslu. Cu toate acestea, pasajul cuprins în capitolul 5 versetele 14-16 a fost interpretat în primele veacuri mai mult ca o mărturie legată de importanţa Tainei Pocăinţei.

Origen şi Sfântul Ioan Hrisostom par să indice mai mult o astfel de interpretare, în timp ce Sfântul Chiril al Alexandriei insistă asupra regenerării fizice oferite de rugăciunea Bisericii.

Mărturia lui Origen

În "Omiliile la Cartea Leviticului", Origen citează pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov în conexiune directă cu Taina Pocăinţei. El afirmă următoarele: "Există şi o a şaptea cale de iertare a păcatelor, deşi aceasta este grea şi laborioasă. Ea se înfăptuieşte prin pocăinţă, atunci când păcătosul udă aşternutul patului său cu lacrimi, iar lacrimile i se fac pâine ziua şi noaptea şi, de asemenea, când nu se ruşinează să îşi arate păcatul în faţa preotului Domnului şi să îşi caute astfel vindecarea, aşa cum spune psalmistul: "Zis-am: voi mărturisi fărădelegea mea Domnului, iar Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu". Iar modul de înfăptuire a acesteia este împlinit precum spune Apostolul Iacov... (urmează citarea pasajului respectiv)" ("Omilii la Levitic", II, 4). Aşadar, Origen utilizează pasajul din Epistola Sfântului Iacov pentru a fundamenta importanţa Tainei Pocăinţei. El nu aminteşte în nici un moment de o Taină sau de un ritual liturgic în general care să fie similar cu Maslul de astăzi. Acest fapt însă nu înseamnă că Origen nu recunoştea existenţa unui asemenea ritual, cum se grăbeşte să afirme F. W. Puller ("The Annoiting of the Sick in Scripture and Tradition", pp. 44-45), ci pur şi simplu demonstrează dorinţa sa de a nu se îndepărta de la tema analizată în momentul respectiv. Partea finală a pasajului din Epistola Sfântului Apostol Iacov insistă în mod direct, aşa cum am observat în materialele anterioare, nu doar asupra ungerii persoanei bolnave, ci şi a mărturisirii păcatelor. Aşadar, Origen nu poate fi considerat ca necunoscând deloc un ritual al ungerii bolnavilor, aşa cum nici Sfântul Ioan Hrisostom nu oferă vreun argument în această direcţie, deşi păstrează linia interpretativă a lui Origen pentru pasajul în cauză.

Mărturia Sfântului Ioan Hrisostom

Sfântul Ioan Hrisostom utilizează pasajul scripturistic din Epistola Sfântului Iacov pentru a fundamenta de asemenea Taina Pocăinţei. El afirmă: "Preoţii Bisericii au primit nu doar o putere mai mare de a pedepsi, dar şi de a binecuvânta decât părinţii noştri naturali. Aceste puteri se deosebesc una de cealaltă tot astfel precum viaţa pământească se deosebeşte de cea veşnică pentru că părinţii noştri ne nasc în viaţa naturală, pe când preoţii în cea veşnică. De asemenea, părinţii noştri nu ne pot împiedica să murim sau să ne îmbolnăvim trupeşte, însă preoţii vindecă adesea şi sufletul atunci când acesta este bolnav şi gata să piară, oferindu-i un canon pe măsură şi împiedicând şi alte persoane să se îmbolnăvească. Preoţii înfăptuiesc acest lucru nu doar prin predare şi admonestare, ci şi prin rugăciune. De asemenea, ei nu au numai puterea de a ierta păcatele şde dinainte de Botezţ, ci şi de a le ierta pe cele care vor urma" ("Despre preoţie", III, 6). În continuarea pasajului, Sfântul Ioan Hrisostom citează pasajul din Epistola Sfântului Iacov. Din nou, interpreţi precum F. W. Puller s-au grăbit să considere că şi aici este vorba despre o situaţie similară precum cea existentă mai sus în cazul lui Origen ("The Annoiting of the Sick in Scripture and Tradition", pp. 46-47). Pasajul care răstoarnă însă această opinie preconcepută este cel în care Sfântul Ioan Hrisostom afirmă că preoţii au puterea să vindece inclusiv sufletul, pe când părinţii noştri nu au nici măcar puterea de a ne împiedica să ne îmbolnăvim fizic. Aşadar, nu suntem departe de adevăr dacă ajungem să considerăm că un preot, care poate vindeca inclusiv sufletul, poate de asemenea să ofere o vindecare trupească. Este adevărat că Sfântul Ioan Hrisostom insistă în acest pasaj asupra vindecării sufleteşti, dar acest fapt nu înseamnă că el nu subînţelege totodată faptul că un preot poate oferi vindecare trupească unui creştin. El este preocupat să afirme importanţa Tainei Pocăinţei şi, de aceea, precum s-a întâmplat şi în cazul lui Origen, nu mai insistă asupra vindecării fizice care poate rezulta din ungerea cu untdelemn sfinţit. Faptul că în perioada respectivă exista un asemenea ritual de ungere a fost demonstrat cu prisosinţă în materialele anterioare, când am analizat o serie de rugăciuni liturgice interesante din diverse părţi ale lumii (Etiopia, Siria, Egipt etc.). Aşadar, utilizarea pasajului din Epistola Sfântului Apostol Iacov de către Origen şi Sfântul Ioan Hrisostom pentru a fundamenta Taina Pocăinţei este una legitimă (deoarece partea finală a pasajului se referă exact la această temă) şi nu exclude existenţa unui ritual de ungere a bolnavilor, chiar dacă ambii autori patristici nu îl menţionează. Motivul constă în concentrarea lor asupra Tainei Pocăinţei şi importanţa pe care aceasta din urmă o avea pentru Biserică.

Mărturia Sfântului Chiril al Alexandriei

În sprijinul afirmaţiilor de mai sus vine pasajul cuprins în lucrarea "Închinare în Duh şi Adevăr" a Sfântului Chiril al Alexandriei. Aici, Sfântul Chiril precizează următoarele: "Roagă-te pentru tine însuţi dacă ai dureri trupeşti şi dacă crezi în Domnul Savaot Cel ce este Dumnezeu prin natura Sa că poate să pună capăt răului care lucrează în tine. În acest fel, vei face mai bine (decât vrăjitoarele) pentru că Îl vei slăvi pe Domnul, şi nu pe duhul necurat" ("Închinare în Duh şi Adevăr", 6). În continuare, pentru a-şi fundamenta această idee, Sfântul Chiril face apel la pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov. Observăm, aşadar, că aici nu mai este vorba despre o interpretare a pasajului în cauză pentru a oferi un fundament Tainei Pocăinţei. Sfântul Chiril critică aici ideea unor creştini din perioada respectivă că au nevoie de un tratament "naturist" din partea diverselor vrăjitoare disponibile pentru a se vindeca fizic de o afecţiune. Desigur, o astfel de practică ar fi însemnat ruperea comuniunii cu Biserica. Sfântul Chiril le cere creştinilor să se roage pentru ei înşişi şi să recunoască puterea Domnului, singurul Care poate să îi vindece cu adevărat. În acest fel, se vor dovedi infinit mai puternici şi mai curaţi decât cei care umblă cu vrăji demonice pentru a-i "vindeca" pe cei care vin la ei. Un element important constă în citarea pasajului scripturistic referitor la ungerea bolnavilor cu untdelemn. Însă curios este că Sfântul Chiril nu insistă asupra ritualului de ungere, ci doar subliniază importanţa rugăciunii. Amintim din nou aici că existenţa unui ritual de ungere este mai presus de orice îndoială deoarece acesta apare cu aproape un veac înainte de această scriere a Sfântului Chiril, tot în Egipt, şi este cuprins în Evhologhionul (Molitfelnicul) episcopului egiptean Serapion de Thmuis, un apropiat al Sfântului Atanasie al Alexandriei. Este dificil de explicat de ce Sfântul Chiril nu discută despre un ritual de ungere aici. Poate pentru că acesta nu era configurat pe deplin în toate provinciile egiptene şi încă era vorba despre o perioadă în care diversele acte liturgice nu aveau o unitate coerentă pretutindeni. În orice caz, la mai puţin de 40 de ani distanţă de mărturia Sfântului Ioan Hrisostom, Sfântul Chiril al Alexandriei evidenţiază clar vindecarea trupească prin rugăciunea Bisericii şi o fundamentează pe pasajul din Epistola Sfântului Iacov. În materialul următor ne vom concentra asupra unor texte liturgice şi patristice din Apus din aceeaşi perioadă de timp, care oferă o serie de detalii interesante cu privire la Taina Maslului.